Avatarurile „şedinţei de informare”. Scurtă retrospectivă
Odată ce, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 266 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 464/25 iunie 2014, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 2 alin. (1) şi ale alin. (12) din Legea nr. 192/2006 privind medierea si exercitarea profesiei de mediator, a devenit necesară nu doar corelarea legislativă cu Decizia Curţii, ci şi elaborarea unei viziuni unitare a corpului profesional al mediatorilor care să asigure evoluţia instituţiei medierii.
Informarea obligatorie a fost introdusă prin Legea nr. 115/2012 ca obligaţie a părţilor de a participa la „şedinţa de informare”, prin modificarea art. 2 din Legea nr. 192/2006, şi a intrat în vigoare la 1 octombrie 2012. Totodată, a fost introdus şi art. 601 care stabilea domeniile în care părţile erau obligate să facă dovada că au participat la şedinţa de informare.
Deşi, prevăzută ca obligaţie, cu un text imperativ formulat, rezultatele întârziau să apară. Întârzierea a fost pusă pe seama faptului că nu au fost prevăzute sancţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiei impuse de lege.
În acest context a fost promovată OUG nr. 90/2012 care, printr-o nouă modificare a art. 2 din Legea nr. 192/2006 a instituit sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea obligaţiei de informare. Prin aceeaşi ordonanţă, a fost introdusă pentru prima dată o nouă sintagmă ce avea să genereze multe controverse, inclusiv în rândul mediatorilor, respectiv „procedura de informare”. Deşi legiuitorul a stabilit obligaţia de informare a părţilor, în partea generală a legii, denumind-o „şedinţă de informare”, în partea sa specială, prin OUG nr. 90/2012, a fost adăugat art. 602 care vorbeşte de „procedura de informare”, lăsând să se înţeleagă cum că, pentru informarea părţilor unui litigiu, este necesară o adevărată procedură. Astfel, au fost încurajate opiniile potrivit cărora şedinţa de informare nu se putea realiza decât în prezenţa tuturor părţilor conflictului şi, pentru asta, era nevoie să se îndeplinească o adevărată procedură de aducere a tuturor părţilor în şedinţa de informare.
Altfel spus, deşi singurul argument era dat iniţial de faptul că legiuitorul utilizează pluralul atunci când se referă la obligaţia de informare, textul Legii, aşa cum a fost el modificat prin Legea nr. 115/2012, nefăcând nicio distincţie între părţi, prin introducerea sintagmei „procedura de informare” s-a dat apă la moară susţinătorilor opiniei potrivit căreia atât reclamantul, cât şi pârâtul trebuie să participe la şedinţa de informare, cu toate că legiuitorul instituise expres sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru reclamant, cum era şi firesc, în condiţiile în care atât „procedura de informare”, cât şi sancţiunea inadmisibilităţii au fost introduse în textul Legii nr. 192/2006 prin aceeaşi OUG nr. 90/2012.
Totodată, se conturează clar şi ferm cea de a doua opinie potrivit căreia şedinţa de informare este obligatorie doar pentru reclamant, fără a fi exclusă, de plano, posibilitatea realizării informării pentru toate părţile conflictului în aceeaşi şedinţă de informare. Ca atare, potrivit acestei opinii, nici reclamantul nici mediatorul nu aveau nicio obligaţie de a îndeplini vreo procedură anume, singura îndatorire a justiţiabilului care intenţiona să deschidă o procedură judiciară fiind aceea de a se prezenta la un birou de mediator şi de a fi informat cu privire la „avantajele medierii”, iar a mediatorului aceea de a elibera, celui informat, dovada îndeplinirii obligaţiei impuse de lege.
Treptat, fiind mai uşor de asimilat ideea de „procedură de informare”, similar concilierii din vechiul Cod de procedură civilă, „şedinţa de informare” a ajuns să fie confundată cu etapa de pregătire a medierii (etapă importantă pentru întreg procesul de mediere, etapă de care depinde, în mare măsură, succesul medierii), prevăzută de art. 43 din Legea nr. 192/2006. Astfel, s-a conferit acestei etape un caracter tot mai formal, reducând, de fapt, etapa de pregătire a părţilor pentru medierea propriu-zisă la o simplă informare, lipsită de efecte pe toate planurile şi pentru toţi factorii implicaţi.
Cu toate acestea, lucrurile păreau să fie benefice pentru mediere, în ciuda faptului că, prin OUG nr. 4/2014, aveau să fie introduse noi texte în legea medierii, prin care şi alte profesii juridice puteau să realizeze „procedura de informare” privind avantajele medierii. Continue reading “Medierea după Decizia Curții Constituţionale – quo vadis?” »