Medierea este o activitate umana la fel de veche precum vanatoarea sau pescuitul, prezenta odata cu aparitia comunicarii si a dezvoltarii relatiilor interumane la nivel de grup social.
Parafranzandu-l pe Descartes, spunem: “Comunic, deci exist”, dar imediat apare corolarul: “Comunic, deci poate aparea o disputa”. Iar aici intra in scena vindecatorii sociali: mediatorii.
Existenta in forma spontana, medierea a fost reglementata prin lege in tara noastra incepand din anul 2006, punandu-se astfel bazele unei noi profesii, cea de mediator.
Daca medierea este definita de lege[1] ca o modalitate de solutionare a conflictelor pe cale amiabila[2], mediatorul apare ca acea persoana “apta” de a facilita comunicarea dintre parti si solutionarea conflictului, de preferat, dar nu obligatoriu. Pentru ca nu orice conflict poate avea o rezolvare si mediatorii sunt, in fond, oameni, cu abilitati, capacitati, dar si cu limite.
Situatiile in care o mediere poate fi eficienta presupun un cumul de factori facilitatori, dintre care factorii psihologici joaca un rol extrem de important pentru solutionarea conflictului.
Scena, actorii, discursul, ambientul sunt tot atatia parametri care intra in ecuatia medierii. Ce parametri putem controla si ce nu? Cum putem acorda reglajul fin astfel incat ce nu putem controla sa fie minimizat?
Medierea, din punct de vedere psihologic, este acel proces in care, intre doua personaje aflate in conflict, se interpune un al treilea, neimplicat emotional, cu intentia declarata de a le ajuta sa solutioneze conflictul.
Personajele Continue reading “Medierea – o abordare psihologică” »