Tranzacția judiciară în reglementarea NCC și NCPC

Prezentul material trateaza institutia juridica a tranzactiei judiciare, asa cum a fost legiferata atat in normele dreptului civil cat si ale celui procesual civil.

Reglementarea Tranzactiei in dreptul material (art. 2267-2278 NCC):

Definitia: Tranzactia reprezinta contractul prin care partile previn sau sting un litigiu, inclusiv in faza executarii silite, prin concesii sau renuntari reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealalta (art. 2267 NCC).

Se remarca o actualizare (completare) a definitiei fata de reglementarea anterioara (art. 1704 C.civ), doctrina evidentiind la acea vreme caracterul esential al tranzactiei, anume ca, prin ea, partile isi fac una alteia sacrificii reciproce, renuntand la anumite drepturi sau stipuland chiar prestatii noi, in schimbul unor renuntari facute de partea cealalata. S-a retinut ca reciprocitatea concesiunilor este esentiala pentru a diferentia tranzactia de simpla achiesare, reprezentand o recunoastere neconditionata a pretentiilor formulate in justitie. Particularitatea tranzactiei o constituie reciprocitatea cesiunilor dintre parti, fara a interesa daca respectivele cesiuni au valoare echivalenta[1].

Conditiile prealabile pentru a putea tranzactiona: plecandu-se de la definitia NCC s-au identificat trei conditii prealabile, a caror existenta cumulativa este reclamata pentru existenta tranzactiei:
1) existenta unui drept litigios sau cel putin indoielnic, cu potential de a genera un proces; aprecierea caracterului indoielnic apartine partilor;
2) intentia partilor de a stinge procesul inceput ori de a preveni un proces pe cale sa fie declansat;
3) existenta concesiilor reciproce, indiferent daca acestea sunt sau nu de valoare egala. Aprecierea valorii echivalente revine tot partilor[2].

Conditia de forma:
Pentru a fi dovedita, tranzactia trebuie sa fie incheiata in scris (art. 2272 NCC).
Inscrisul este cerut de lege AD PROBATIONEM.

S-a argumentat ca tranzactiile ce cuprind un act solemn, cum ar fi o donatie, nu trebuie incheiate in forma autentica, datorita faptului ca hotararea judecatoreasca (si, pe cale de consecinta, si hotararea de expedient) are natura juridica a unui inscris autentic, ipoteza in care forma ad validitatem ceruta de lege este respectata prin insasi inscrierea invoielii partilor in dispozitivul hotararii[3].

Conditiile de validitate:
In acordanta cu reglementarea art. 1179 NCC, contractul de tranzactie trebuie sa intruneasca conditiile generale de validitate ale contractelor: capacitatea partilor de a contracta, consimtamantul partilor, un obiect determinat si licit si, in fine, o cauza licita si morala.

Cu privire la capacitatea partilor de a contracta, art. 2271 NCC reglementeaza ca, pentru a tranzactiona, partile trebuie sa aiba deplina capacitate de a dispune de drepturile care formeaza obiectul contractului. Cei care nu au aceasta capacitate pot tranzactiona numai in conditiile prevazute de lege.

Capacitatea deplina de exercitiu este necesara raportat la caracterul renuntarilor reciproce ce formeaza obiectul tranzactiei si care sunt veritabile acte de dispozitie[4].

Obiectul determinat si licit al contractului de tranzactie:
S-a retinut ca numai lucrurile care sunt in comert pot face obiectul unei tranzactii iar acest obiect trebuie sa fie licit. Asadar, nu pot constitui obiectul tranzactiei elementele de stare civila, de capacitate a persoanelor, asupra puterii parintesti, asupra infractiunilor pedepsite prin dispozitiile legii penale[5] (art. 2268, alin. 1 NCC).

Se poate tranzactiona insa asupra actiunii civile derivand din savarsirea unei infractiuni (art. 2268, alin. 2 NCC).

Indivizibilitatea tranzactiei:
Tranzactia este indivizibila in ceea ce priveste obiectul sau. In lipsa unei stipulatii contrare, ea nu poate fi desfiintata in parte (art. 2269 NCC).

Tranzactia se margineste numai la obiectul ei; renuntarea facuta la toate drepturile, actiunile si pretentiile nu se intinde decat asupra cauzei cu privire la care s-a facut tranzactia (art. 2270, alin. 1 NCC).

Tranzactia nu priveste decat cauza cu privire la care a fost incheiata, fie ca partile si-au manifestat intentia prin expresii generale sau speciale, fie ca intentia lor rezulta in mod necesar din ceea ce s-a prevazut in cuprinsul tranzactiei (art. 2270, alin. 2 NCC).

Cauzele de nulitate:
Tranzactia poate fi afectata de aceleasi cauze de nulitate ca orice alt contract (art. 2273, alin. 1 NCC).

Cu toate acestea, ea nu poate fi anulata pentru eroare de drept referitoare la chestiunile ce constituie obiectul neintelegerii partilor si nici pentru leziune (art. 2273, alin. 2 NCC).

NCC enumera limitativ ipotezele in care intervine sanctiunea nulitatii tranzactiei:

a) este nula tranzactia incheiata pentru executarea unui act juridic lovit de nulitate absoluta, in afara de cazul in care partile au tranzactionat expres asupra nulitatii (art. 2274, alin. 1 NCC).

b) in cazul in care tranzactia s-a incheiat pentru executarea unui act anulabil, anularea tranzactiei poate fi ceruta numai de partea care la data inchiderii tranzactiei nu cunostea cauza de anulabilitate (art. 2274, alin. 2 NCC).

c) este nula tranzactia incheiata pe baza unor inscrisuri dovedite ulterior ca fiind false (art. 2275 NCC).

d) descoperirea ulterioara de inscrisuri necunoscute partilor si care ar fi putut influenta continutul tranzactiei nu reprezinta o cauza de nulitate a acesteia, cu exceptia ipotezei in care inscrisurile au fost ascunse de catre una dintre parti sau, cu stiinta acesteia, de catre un tert (art. 2276, alin. 1 NCC).

e) tranzactia este nula daca din inscrisurile descoperite rezulta ca partile sau numai una dintre ele nu aveau nici un drept asupra caruia sa poata tranzactiona (art. 2276, alin. 2 NCC).

f) tranzactia asupra unui proces este anulabila la cererea partii care nu a cunoscut ca litigiul fusese solutionat printr-o hotarare judecatoreasca intrata in puterea lucrului judecat (art. 2277 NCC).

Doctrina a retinut ca toate aceste situatii (cauze de nulitate/anulabilitate) reprezinta aplicari ale dreptului comun in materie de contracte[6].

Textul art. 2278 NCC constituie un element de noutate in reglementare, facand trimitere la normele procedurale in materie si legiferand efectul constatarii nulitatii unei hotarari judecatoresti de expedient.

Tranzactia constatata prin hotarare judecatoreasca: Tranzactia care, punand capat unui proces inceput, este constatata printr-o hotarare judecatoreasca poate fi desfiintata prin actiune in nulitate sau actiune in rezolutiune ori reziliere, precum orice alt contract. Ea poate fi, de asemenea, atacata cu actiune revocatorie sau cu actiunea in declararea simulatiei (art. 2278, alin. 1 NCC).

Hotararea prin care s-a desfiintat tranzactia in cazurile prevazute la alin.1 face ca hotararea judecatoreasca prin care tranzactia fusese constatata sa fie lipsita de orice efect (art. 2278, alin. 2 NCC).

Reglementarea tranzactiei judiciare in dreptul procesual:

In cadrul procesului civil, hotararea ce cuprinde in dispozitiv insasi invoiala partilor reprezinta un contract intervenit intre parti prin mijlocirea justitiei, asadar un contract judiciar, de unde s-a retinut ca trebuie respectate conditiile de fond si de forma (sus-referite) pentru validitatea actelor juridice[7].

Asadar, partile se pot infatisa oricand in cursul judecatii, chiar fara sa fi fost citate, pentru a cere sa se dea o hotarare care sa consfinteasca tranzactia lor (art. 438, alin. 1 NCPC).

Coroborand dispozitiile art. 438 NCPC cu cele ale art. 2267, rezulta ca tranzactia judiciara poate interveni in orice faza procesuala, de la judecarea pe fond a cauzei si pana la faza executarii silite.

Si in NCPC a fost pastrata reglementarea distincta a celor doua ipoteze procedurale, respectiv:
 Situatia in care partile se infatiseaza in chiar ziua stabilita pentru judecata, caz in care solicitarea acestora privind emiterea hotararii de expedient va putea fi primita chiar de un singur judecator (art. 438, alin. 2 NCPC) si
 Imprejurarea ca partile se infatiseaza intr-o alta zi (intre termene), instanta de judecata ve da hotarerea in camera de consiliu (art. 438, alin. 3 NCPC).

Tranzactia partilor va fi incheiata in forma scrisa si alcatuieste dispozitivul hotararii astfel pronuntate (art. 439 NCPC).

Hotararea de expedient intruneste calitatea de titlu executoriu, in baza dispozitiilor coroborate ale art. 632, alin. 2 NCPC si a art. 633, pct. 2 NCPC.

Hotararea care consfinteste tranzactia intervenita intre parti va putea fi atacata, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanta ierarhica superioara (art. 440 NCPC).

Faptul ca hotararea nu este susceptibila si de apel este explicabil prin aceea ca instanta ce pronunta hotararea de expedient nu procedeaza la o judecare a fondului, limitandu-se la a verifica daca tranzactia este rezultatul vointei neviciate a partilor si daca prin aceasta se urmareste un scop licit.

Calea de atac a recursului este limitata la „motive procedurale”, respectiv numai motivele in legatura cu regulile de urmat in ceea ce priveste darea hotararii de expedient[8], celelalte motive de casare (art. 488, alin. 1, pct. 7 si 8) fiind inadmisibile in speta, intrucat hotararea de expedient este lipsita de autoritate de lucru judecat (instanta nefacand altceva decat sa consfinteasca vointa partilor in curpinsul hotararii) iar critica referitoare la incalcarea ori aplicarea gresita a normelor de drept material este inlaturata prin chiar dispozitia textului procedural.

S-a retinut ca impotriva hotararii de expedient poate fi exercitata calea de atac a contestatiei in anulare si – numai pentru unele motive – si cea a revizuirii, intrucat cea din urma poarta exclusiv asupra hotararilor date asupra fondului, iar in cazul hotararii de expedient s-ar putea invoca numai motivele prevazute de art. 509, alin. 1, pct. 2, 7 si 8 NCPC[9].

Dispozitiile NCPC privitoare la tranzactia judiciara se aplica in mod corespunzator si in cazul in care invoiala partilor este urmarea procedurii de mediere (art. 441 NCPC).

Asadar, in ipoteza in care partile au ajuns la un compromis pe calea medierii, la cererea acestora, instanta de judecata va verifica modul in care medierea a condus la solutionarea in tot sau in parte a situatiei litigioase si va incuviinta acordul de vointa al partilor, in limitele intelegerii acestora.

In ipoteza descrisa la art. 441, prezinta importanta practica si verificarea nedepasirii termenului de perimare, de trei luni, calculat de la data semnarii contractului de mediere, potrivit art. 62, alin. 2 din Legea nr. 192/2006[10].

Hotararea de expedient pronuntata in baza unui acord de mediere constituie titlu executoriu potrivit dispozitiilor art. 63, alin. 3 din Legea nr. 192/2006.

Sursa:http://www.juridice.ro/286304/tranzactia-judiciara-in-reglementarea-ncc-si-ncpc.html