Pledoarie pentru mediere la poarta CCR
Consider ca ar fi trebuit sa incep cu formula: „Domnule Presedinte al Curtii Constitutionale din Romania, Onorata Curte Constitutionala din Romania”, dar prefer sa incep mai putin formal si mult mai uman. Poate si pentru ca este o pledoarie tardiva pentru CCR, dar avangardista pentru societatea ce inca se obisnuieste cu existenta medierii in spatiul juridic romanesc.
Asadar, oameni buni,
Articolele din legea 192/2006, cu modificarile si completarile ulterioare ce prevedeau informarea obligatorie si gratuita despre avantajele medierii, au fost contestate la Curtea Constitutionala a Romaniei, acuzate fiind de faptul ca, citez, “ingradesc accesul la justitie”. Onorata noastra curte, in intelepciunea-i juridica, a admis contestatia si, de aici cunoatem cu totii povestea. Nu as vrea sa comentez acum pe articole din Constitutia Romaniei decizia CCR. Poate ca o voi face dupa ce vom primi motivarea deciziei, chiar daca o tendinta de ingradire a dreptului la exprimare vehiculata public isi doreste sa creeze cutuma ca “ Deciziile CCR nu se comenteaza”
As incepe pledoaria mea cu o singura intrebare:
Am putea interpreta faptul ca prin aceasta decizie, Curtea Constitutionala, o institutie juridica, conduce la paradoxul de a face ca justitia sa ingradeasca dreptul cetateanului la mediere?
Intelegem, oare, ca medierea este un drept al cetateanului, dreptul de a-si gestiona conflictele conform propriilor nevoi si nu conform legilor statale?
Cum oare justitia este un drept al cetateanului si medierea nu? De ce dreptul la justitie este unul sfant, iar dreptul la mediere este unul optional? Ne amintim oare ca pe calea justitiei cetateanul renunta la propriile drepturi si ofera unui tert dreptul de a decide pentru el, pentru neintelegerile sale, pentru viata sa?
Imi poate explica cineva cum sistemul de gestionare a conflictelor, in care cetateanul renunta la propriile drepturi, este prin excelenta un drept, iar sistemul prin care cetateanul isi gestioneaza singur conflictul, pe baza propriilor interese, fara sa ii fie afectat niciun drept, este doar o optiune si aceea contestabila?
Ale cui drepturi le apara CCR ? Ideea de ingradire a accesului la justitie de catre mediere este una gandita in rationamentul drepturilor omului sau in rationamentul drepturilor… sistemului de drept?
Sa cautam in Declaratia Universal a Drepturilor Omului care incepe cu : Continue reading
Medierea după Decizia Curții Constituţionale – quo vadis?
Avatarurile „şedinţei de informare”. Scurtă retrospectivă
Odată ce, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 266 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 464/25 iunie 2014, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 2 alin. (1) şi ale alin. (12) din Legea nr. 192/2006 privind medierea si exercitarea profesiei de mediator, a devenit necesară nu doar corelarea legislativă cu Decizia Curţii, ci şi elaborarea unei viziuni unitare a corpului profesional al mediatorilor care să asigure evoluţia instituţiei medierii.
Informarea obligatorie a fost introdusă prin Legea nr. 115/2012 ca obligaţie a părţilor de a participa la „şedinţa de informare”, prin modificarea art. 2 din Legea nr. 192/2006, şi a intrat în vigoare la 1 octombrie 2012. Totodată, a fost introdus şi art. 601 care stabilea domeniile în care părţile erau obligate să facă dovada că au participat la şedinţa de informare.
Deşi, prevăzută ca obligaţie, cu un text imperativ formulat, rezultatele întârziau să apară. Întârzierea a fost pusă pe seama faptului că nu au fost prevăzute sancţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiei impuse de lege.
În acest context a fost promovată OUG nr. 90/2012 care, printr-o nouă modificare a art. 2 din Legea nr. 192/2006 a instituit sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea obligaţiei de informare. Prin aceeaşi ordonanţă, a fost introdusă pentru prima dată o nouă sintagmă ce avea să genereze multe controverse, inclusiv în rândul mediatorilor, respectiv „procedura de informare”. Deşi legiuitorul a stabilit obligaţia de informare a părţilor, în partea generală a legii, denumind-o „şedinţă de informare”, în partea sa specială, prin OUG nr. 90/2012, a fost adăugat art. 602 care vorbeşte de „procedura de informare”, lăsând să se înţeleagă cum că, pentru informarea părţilor unui litigiu, este necesară o adevărată procedură. Astfel, au fost încurajate opiniile potrivit cărora şedinţa de informare nu se putea realiza decât în prezenţa tuturor părţilor conflictului şi, pentru asta, era nevoie să se îndeplinească o adevărată procedură de aducere a tuturor părţilor în şedinţa de informare.
Altfel spus, deşi singurul argument era dat iniţial de faptul că legiuitorul utilizează pluralul atunci când se referă la obligaţia de informare, textul Legii, aşa cum a fost el modificat prin Legea nr. 115/2012, nefăcând nicio distincţie între părţi, prin introducerea sintagmei „procedura de informare” s-a dat apă la moară susţinătorilor opiniei potrivit căreia atât reclamantul, cât şi pârâtul trebuie să participe la şedinţa de informare, cu toate că legiuitorul instituise expres sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru reclamant, cum era şi firesc, în condiţiile în care atât „procedura de informare”, cât şi sancţiunea inadmisibilităţii au fost introduse în textul Legii nr. 192/2006 prin aceeaşi OUG nr. 90/2012.
Totodată, se conturează clar şi ferm cea de a doua opinie potrivit căreia şedinţa de informare este obligatorie doar pentru reclamant, fără a fi exclusă, de plano, posibilitatea realizării informării pentru toate părţile conflictului în aceeaşi şedinţă de informare. Ca atare, potrivit acestei opinii, nici reclamantul nici mediatorul nu aveau nicio obligaţie de a îndeplini vreo procedură anume, singura îndatorire a justiţiabilului care intenţiona să deschidă o procedură judiciară fiind aceea de a se prezenta la un birou de mediator şi de a fi informat cu privire la „avantajele medierii”, iar a mediatorului aceea de a elibera, celui informat, dovada îndeplinirii obligaţiei impuse de lege.
Treptat, fiind mai uşor de asimilat ideea de „procedură de informare”, similar concilierii din vechiul Cod de procedură civilă, „şedinţa de informare” a ajuns să fie confundată cu etapa de pregătire a medierii (etapă importantă pentru întreg procesul de mediere, etapă de care depinde, în mare măsură, succesul medierii), prevăzută de art. 43 din Legea nr. 192/2006. Astfel, s-a conferit acestei etape un caracter tot mai formal, reducând, de fapt, etapa de pregătire a părţilor pentru medierea propriu-zisă la o simplă informare, lipsită de efecte pe toate planurile şi pentru toţi factorii implicaţi.
Cu toate acestea, lucrurile păreau să fie benefice pentru mediere, în ciuda faptului că, prin OUG nr. 4/2014, aveau să fie introduse noi texte în legea medierii, prin care şi alte profesii juridice puteau să realizeze „procedura de informare” privind avantajele medierii. Continue reading
Loading ...
Mediator Bucuresti