Studiu de caz – medierea obligatorie în Italia

 

Ca urmare a publicării în Monitorul Oficial al României1 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 266 din 7 mai 2014 prin care se constată că prevederile art. 2 alin (1) şi (1, indice 2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt neconstituţionale, Consiliul de Mediere a emis un comunicat2 prin care anunţă intenţia de a iniţia modificarea legii în cauză, astfel încât procedura medierii „să devină obligatorie pentru unele cazuri”.

Potrivit comunicatului respectiv, „Consiliul de Mediere va depune toate eforturile pentru transpunerea în legislaţia naţională a dispoziţiilor Directivelor Europene cu privire la mediere, cu respectarea prevederilor constituţionale, astfel încât, medierea să devină o procedură obligatorie, preluând şi adaptând modelul altor ţări din UE, respectiv Italia”.

Iniţiativa Consiliului de a îmbunătăţi Legea 192/2006 în spiritul „Directivelor Europene cu privire la mediere […] preluând şi adaptând modelul altor ţări din UE, respectiv Italia” ar fi salutară dacă nu ar avea două mari probleme: în primul rând, se încearcă acreditarea ideii (false, după cum vom vedea) că obligativitatea medierii este necesară pentru transpunerea directivelor europene. În al doilea rând, modelul ales – Italia – nu este cel mai fericit (ca să spunem numai atât). După ce prevederea legislativă italiană a fost declarată la rândul ei neconstituţională acum doi ani, în forma revizuită s-au preluat multe dintre neajunsurile reglementării iniţiale, care au determinat chiar Comisia Europeană să considere căreglementarea italiană încalcă Directiva 2008/52/CE. În plus, rămân în continuare fără răspuns o serie de întrebări legate de drepturile fundamentale ale omului, formulate de instanţe italiene, în condiţiile în care protestele vehemente ale avocaţilor care vizau tocmai acest subiect au încetat deocamdată – şi vom vedea şi de ce.

I Despre transpunerea directivelor europene

Trebuie să constatăm, mai întâi, că nu este clar la ce „Directive Europene cu privire la mediere” face referire Consiliul. Vom presupune, de dragul argumentării, că este vorba despre Directiva 2008/52/CE privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială3 şi despre Directiva 2013/11/UE privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum (Directiva privind SAL în materie de consum)4.

O primă serie de observaţii priveşte domeniul de aplicare al Directivei 2008/52/CE. Potrivit articolului 1 alin. (1), „prezenta directivă se aplică, în cazul litigiilor transfrontaliere, în materie civilă şi comercială, exceptând acele drepturi şi obligaţii de care părţile nu pot dispune în conformitate cu legislaţia aplicabilă corespunzătoare”. Potrivit articolului 2, „un litigiu transfrontalier este acela în care cel puţin una dintre părţi îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un alt stat membru decât cel al oricărei alte părţi la data la care: (a) părţile decid să recurgă la mediere după apariţia litigiului; (b) medierea este impusă de instanţă; (c) există o obligaţie de a recurge la mediere care reiese din dreptul naţional; sau (d) o invitaţie este adresată părţilor, în sensul articolului 5.”

Este adevărat că, potrivit considerentului (8) al preambulului directivei în cauză, „[d]ispoziţiile prezentei directive ar trebui să se aplice numai medierii în cazul litigiilor transfrontaliere, dar nimic nu ar trebui să împiedice statele membre în a aplica aceste dispoziţii în egală măsură procedurilor interne de mediere”. Cu alte cuvinte, statele membre, dacă apreciază că este necesar şi/sau oportun, pot să extindă (deci nu sunt obligates.n.) aplicarea prevederilor directivei la litigiile care nu au caracter transfrontalier, respectiv la litigii în care toate părţile au domiciliul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul statului respectiv.

Cu privire la caracterul voluntar sau obligatoriu al medierii prevăzut de Directiva 2008/52, prezintă interes în primul rând articolele 3 şi 5, iar în subsidiar considerentele (13) şi (14). Astfel, conform articolului 3 litera (a) prima teză, „«mediere» înseamnă un proces […] în care două sau mai multe părţi într-un litigiu încearcă, din proprie iniţiativă (s.n), să ajungă la un acord privind soluţionarea litigiului dintre ele, cu asistenţa unui mediator.” Cu alte cuvinte, de esenţa procedurii ar fi caracterul voluntar al acesteia. Este adevărat că teza a doua a aceluiaşi articol precizează că „acest proces poate fi iniţiat de către părţi, recomandat sau impus de instanţă sau prevăzut de dreptul unui stat membru”. Legiuitorul european nu a considerat că „din proprie iniţiativă” şi „impus de instanţă” sunt sintagme care se bat cap în cap. Credem că a fost constrâns de realitatea juridică din unele state membre să acomodeze două idei contradictorii. Pe de o parte natura facultativă a medierii, pe de altă parte existenţa unor prevederi legislative naţionale care îi conferă acesteia un caracter obligatoriu. De altfel, la articolul 5 alin. (2), se precizează mai explicit faptul că „prezenta directivă nu aduce atingere legislaţiei naţionale conform căreia recurgerea la mediere, înainte sau după începerea procedurii judiciare, este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sancţiuni cu condiţia ca o astfel de legislaţie să nu împiedice părţile să îşi exercite dreptul de acces la sistemul judiciar”. În acelaşi sens sunt redactate şi considerentele deja menţionate: „(13) Medierea prevăzută în prezenta directivă ar trebui să constituie o procedură voluntară în sensul că părţile sunt ele însele responsabile de procedură şi o pot organiza după cum doresc şi încheia în orice moment. Totuşi, instanţele ar trebui să aibă posibilitatea de a stabili în temeiul dreptului naţional termene în care să se desfăşoare procedura de mediere. De asemenea, instanţele ar trebui să poată atrage atenţia părţilor asupra posibilităţii de a recurge la mediere ori de câte ori este cazul. (14) Nicio dispoziţie a prezentei directive nu ar trebui să aducă atingere legislaţiei naţionale în temeiul căreia recurgerea la mediere este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sancţiuni, cu condiţia ca o astfel de legislaţie să nu împiedice părţile să îşi exercite dreptul de acces la sistemul judiciar […]”.

De altfel, în Propunerea de directivă5, Comisia Europeană a arătat, la considerentul (9) că „posibilitatea instanţelor de a îndruma părţile către mediere trebuie de asemenea avută în vedere, reţinând în acelaşi timp principiul că medierea este un proces voluntar [The possibility for the court to refer the parties to mediation should also be covered, while retaining the principle that mediation is a voluntary process].

Caracterul obligatoriu al medierii este foarte controversat, atât în România cât şi în alte ţări ale UE – chiar dacă nu contravine literei, ci mai curând spiritului directivelor respective şi, în sens mai larg, principiului recurgerii voluntare la mecanisme de soluţionare alternativă a disputelor, afirmat într-o serie de documente adoptate de instituţiile Uniunii Europene de-a lungul timpului. Putem menţiona în acest sens Rezoluţia Parlamentului European referitoare la soluţionarea alternativă a litigiilor în materie civilă, comercială şi de familie – 2011/2117(INI)6 care precizează la punctul 10 că „pentru a nu prejudicia accesul la justiţie, respinge impunerea obligativităţii totale a sistemului ADR la nivelul UE, dar sugerează că ar putea fi examinat un sistem obligatoriu prin care li se propune părţilor să ia în considerare analizarea posibilităţilor oferite de ADR” şi mai ales la punctul 31 a şasea liniuţă: „sugerează Comisiei Europene să reia, în viitoarea sa propunere legislativă privind utilizarea ADR de către consumatori în UE, orientările de urmat în legătură cu sistemele ADR instituite în Europa, acestea fiind următoarele: […] libertatea şi caracterul extrajudiciar: mecanismele alternative de soluţionare a litigiilor trebuie să aibă un caracter facultativfondat pe respectarea liberei alegeri de care se bucură părţile pe toată durata procesului, oferindu-le acestora, în orice moment, posibilitatea de a soluţiona disputa în faţa unei curţi; în acelaşi timp, trebuie să se asigure depunerea unor eforturi serioase pentru a asigura soluţionarea pe cale amiabilă; mecanismele nu trebuie în niciun caz să constituie o primă etapă obligatorie înainte de iniţierea unei acţiuni în justiţie, iar deciziile care decurg din acestea nu pot deveni obligatorii fără ca părţile să fi fost informate în prealabil şi să fi acceptat acest lucru în mod expres; în ciuda unei astfel de decizii, posibilitatea acţionării în justiţie rămâne în continuare deschisă” [deci nu să recurgă în mod obligatoriu la mediere, dimpotrivă! – s.n.];

Ca o consecinţă a acestei rezoluţii, Directiva 2013/11/UE prevede la articolul 1, în mod explicit, faptul că mecanismele ADR au un caracter facultativ: „[p]rezenta directivă urmăreşte, prin atingerea unui nivel înalt de protecţie a consumatorilor, să contribuie la buna funcţionare a pieţei interne prin garantarea faptului că reclamaţiile împotriva comercianţilor pot fi prezentate de către consumatori, în mod voluntar, unor entităţi care aplică proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor independente, imparţiale, transparente, eficace, rapide şi echitabile. Prezenta directivă nu aduce atingere legislaţiei naţionale care prevede obligativitatea participării la astfel de proceduri, cu condiţia ca legislaţia respectivă să nu împiedice părţile să îşi exercite dreptul de acces la sistemul judiciar”.

Mai este de reţinut faptul că în documentele europene medierea este înţeleasă ca un proces integral, de sine stătător. Nu se distinge dacă trebuie să fie obligatorie sau facultativă prima etapă a medierii, a doua etapă a medierii sau orice altă etapă a medierii – respectiv informarea părţilor cu privire la mediere, convocarea părţilor la mediere sau punerea în executare a acordului de mediere. Desigur, având în vedere faptul că nu există obligativitatea transpunerii în legislaţia naţională într-o anumită formă, parlamentele naţionale pot da frâu liber imaginaţiei şi, în lipsa unor constrângeri exprese, pot legifera medierea în şapte etape dintre care trei obligatorii şi patru voluntare, una cu plată şi şase gratuite etc. Toate pot fi justificate în egală măsură prin transpunerea în legislaţia naţională a directivelor europene şi prin motivul că aşa cere Bruxellesul. Asta nu înseamnă că justificarea e şi adevărată.

De fapt, după cum vom arăta în continuare, odată cu conferirea unui caracter obligatoriu medierii, ca etapă procesuală obligatorie, apare un risc real de încălcare a articolelor 6 şi 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită în continuare „CEDO”), iar acest risc a fost luat în considerare ori de câte ori s-a ridicat problema reglementării procedurilor alternative de soluţionare a disputelor, indiferent de denumirea lor, în dreptul Uniunii Europene. Există în abordarea din România tendinţa de a se trece foarte uşor cu vederea faptul că medierea nu este un serviciu gratuit, că nu există încă servicii de mediere gratuite sau ale căror costuri să fie suportate din fonduri publice, iar o persoană vulnerabilă ale cărei drepturi sunt încălcate şi care nu poate suporta cheltuielile aferente unei astfel de proceduri nu ar avea practic nicio şansă să ajungă în faţa unui judecător în cazul medierii obligatorii. Se poate contraargumenta, desigur, făcându-se referire la ajutorul judiciar acordat de stat în temeiul OUG 51/2008însă limitele foarte scăzute ale venitului net pe membru de familie necesare (500 de lei pentru un ajutor de 100 % şi 800 de lei pentru un ajutor de 50 %), cât şi birocraţia necesară pentru a putea apela la acest ajutor, reduc drastic sfera persoanelor eligibile.

II Despre modelul italian

Încercarea de a identifica legea italiană în vigoare la o anumită dată este o aventură comparabilă numai cu încercarea de a identifica legea română în vigoare la o anumită dată. Întâlnim aceeaşi cultură legislativă a modificării modificărilor şi a legilor bune la toate prin care se reglementează de-a valma domenii dintre cele mai diferite. Prevederile în domeniul medierii nu fac excepţie de la această regulă. Astfel, guvernul italian a comunicat Comisiei Europene, ca măsură naţională de transpunere a Directivei 2008/52, Decretul legislativ nr. 28 din 4 martie 2010 de punere în aplicare a articolului 60 din Legea nr. 69 din 18 iunie 2009 privind medierea în vederea concilierii în litigiile civile şi comerciale7 (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 28/2010”). Principalele prevederi care prezintă interes pentru analiza noastră sunt cuprinse în art. 5 (condiţiile de admisibilitate şi raporturile cu procedura), art. 6 (durata), art. 8 (procedura) – modificat prin Legea nr. 148 din 14 septembrie 20118, art. 11 (concilierea) şi art. 13 (cheltuielile de judecată). Adoptarea acestui decret şi instituirea medierii ca o condiţie de admisibilitate a actului de sesizare a instanţei a provocat un val de proteste în rândul avocaţilor italieni, care au culminat cu greve şi boicoturi9. Aceştia din urmă, temându-se de o scădere a încasărilor din onorarii, au invocat – printre altele – încălcări ale drepturilor omului şi aspecte neconstituţionale ale reglementării. În cele din urmă, prin Hotărârea nr. 272 din 24 octombrie 2012, Curtea Constituţională italiană a declarat neconstituţionale o serie de prevederi (printre care şi articolul 5) din Decretul legislativ nr. 28/2010, anulând caracterul obligatoriu al medierii. Totuşi, după un an, guvernul italian a adoptat Decretul legislativ nr. 69 din 21 iunie 2013 privind măsuri urgente pentru relansarea economiei10 care, la articolul 84, a reintrodus prevederile declarate anterior neconstituţionale. A fost modificat cu această ocazie domeniul de aplicare, fiind scoase de sub incidenţa obligativităţii medierii despăgubirile pentru prejudiciile care rezultă din circulaţia vehiculelor şi a bărcilor. În schimb, avocaţii au primit un cadou neaşteptat: au fost declaraţi mediatori de drept (art. 16 – „Gli avvocati iscritti all’albo sono di diritto mediatori”). Este adevărat că prin Legea nr. 98 din 9 august 2013, de aprobare şi modificare a Decretului legislativ nr. 69/201311, această prevedere a fost nuanţată, introducându-se condiţia unei formări „adecvate” în mediere. În rest, majoritatea prevederilor au rămas identice.

În sfârşit, în ceea ce priveşte costurile medierii, acestea sunt reglementate prin Decretul ministerial nr. 180 din 18 octombrie 201012 – în special prin articolul 16, astfel cum a fost modificat prin Decretul ministerial nr. 145 din 6 iulie 201113.

O critică punctuală a sistemului italian a fost făcută de Giudice di pace di Mercato San Severino în cadrul unei cereri de întrebări preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (denumită în continuare „CJUE”)14. Ca urmare a pronunţării Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 272/2012, instanţa de la Luxemburg a constatat că nu mai era nevoie să răspundă întrebărilor preliminare adresate. Totuşi, în lumina evoluţiilor legislative recente, ele au revenit în actualitate. Interesul pentru aceste aspecte este cu atât mai mare cu cât însăşi Comisia Europeană a apreciat la momentul respectiv, în observaţiile prezentate în faţa CJUE în cauza în discuţie15, că modelul italian al medierii obligatorii încalcă Directiva 2008/52/CE în măsura în care împiedică părţile să încheie – în orice moment – procedura de mediere şi în măsura în care prevede o mediere obligatorie oneroasă. Prin urmare, având în vedere faptul că, de fapt, reglementarea medierii ca procedură prealabilă obligatorie a rămas aceeaşi după adoptarea noilor reglementări, inclusiv sub aspectele criticate de Comisie, credem că aceasta ar putea iniţia chiar o procedură de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor împotriva Italiei, în temeiul articolului 258 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Cum se prezintă modelul italian prin prisma instanţei de trimitere şi a Comisiei Europene, vom arăta în continuare.

Instanţa italiană critică în cererea de decizie preliminară16 nu mai puţin de 9 aspecte ale reglementărilor naţionale italiene şi întreabă CJUE dacă ele contravin sau nu contravin articolelor 6 şi 13 din CEDO, articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), Directivei 2008/52, principiului general de drept al Uniunii privind protecţia jurisdicţională efectivă şi, în general „dreptului Uniunii în ansamblul său”. Acestea sunt următoarele:

1 .„Instanţa poate utiliza în procedura ulterioară elemente de probă împotriva părţii care nu a participat, fără motive întemeiate, la o procedură de mediere obligatorie”17.

Textul criticat este articolul 8 alin. (5) din Decretul legislativ 28/2010 care prevede că:

„din neparticiparea, fără motive întemeiate, la procedura de mediere, instanţa poate deduce prezumţii şi indicii în procedura ulterioară, în temeiul articolului 116 alineatul 2 din Codul de procedură civilă. Instanţa obligă partea constituită care, în cazurile prevăzute la articolul 5, nu a participat la procedura de mediere fără motive justificate la plata către bugetul de stat a unei sume egale cu taxa judiciară datorată pentru judecată”18.

Comisia Europeană a apreciat ca nefondată temerea instanţei italiene, susţinând că principiul confidenţialităţii şi caracterul inutilizabil al probelor acoperă în mod suficient situaţia descrisă19.

Credem că sunt necesare anumite precizări, având în vedere ambiguitatea termenilor, a traducerilor şi a interpretărilor. Pe de o parte, judecătorul italian precizează, în cererea de decizie preliminară, că „Decretul legislativ nr. 28/2010 prevede în primul rând sancţiuni cu caracter procedural în cazul în care partea, fără motive justificate, refuză să participe la procedura de mediere”. Acestea constau în posibilitatea instanţei sesizate ulterior cu acţiunea principală de a deduce prezumţii şi indicii, conform articolului 116 alin. (2) din Codul de procedură civilă italian (denumit în continuare „c.p.c.”), din neparticiparea la procedura de mediere. Tot potrivit judecătorului italian, „această ultimă dispoziţie prevede posibilitatea instanţei de a deduce prezumţii şi indicii din răspunsurile furnizate de părţi în cursul audierilor, din refuzul lor nejustificat de a permite inspecţiile ordonate de instanţă şi, în general, din atitudinea lor în timpul procesului. Totuşi, această prevedere a c.p.c. se referă la atitudinea părţilor în timpul procesului, adică atunci când acesta a „început deja”. Dimpotrivă, articolul 8 alin (5) din Decretul legislativ nr. 28/2010 anticipează sancţiunea procedurală (constând în posibilitatea de a deduce prezumţii sau indicii, evident, „împotriva” părţii care nu se prezintă la încercarea de mediere) într-un moment anterior etapei procesuale, adică atunci când fiecare parte poate să aibă interesul de a nu îşi „dezvălui” intenţiile în avans (de exemplu, cazul în care participarea la procedura de mediere ar determina în mod sigur descoperirea, înaintea procesului, a unui înscris decisiv pentru judecată)”20.

Pe de o parte, Comisia Europeană arată, corect, faptul că participarea la mediere poate fi şi numai una „pasivă”, niciuna dintre părţi nefiind, prin urmare, obligată să producă nici un mijloc de probă. Chiar dacă sunt dezvăluite înscrisuri sensibile, probele nu pot fi utilizate în cadrul unui proces ulterior, conform principiilor afirmate mai sus. Pe de altă parte, nu în asta constă caracterul sensibil al problemei pe care o analizăm, ci în posibilitatea instanţei de a deduce indicii sau prezumţii „împotriva” părţii care nu se prezintă la mediere din simplul fapt al neprezentării acesteia. Cu alte cuvinte, instanţa italiană poate să interpreteze în defavoarea unei persoane faptul că nu s-a prezentat la încercarea de mediere „fără a avea motive întemeiate” şi, mai mult decât atât, îşi poate întemeia hotărârea pe indiciile sau prezumţiile respective. În acest caz nu mai operează niciunul dintre principiile amintite anterior, iar întrebarea judecătorului italian rămâne, practic, fără răspuns.

2. „instanţa trebuie să excludă recuperarea cheltuielilor suportate de partea care a avut câştig de cauză şi care a refuzat o propunere de conciliere, referitoare la perioada ulterioară formulării acesteia, şi trebuie să o oblige la rambursarea cheltuielilor aferente aceleiaşi perioade, suportate de partea care a căzut în pretenţii, precum şi la plata către bugetul de stat a unei alte sume egale cu cea plătită deja pentru impozitul datorat (taxa judiciară), dacă hotărârea în cauza introdusă după formularea propunerii refuzate corespunde în totalitate conţinutului acestei propuneri”;21

3 „instanţa, în cazul în care există motive grave şi excepţionale, poate exclude recuperarea cheltuielilor suportate de partea care a avut câştig de cauză, legate de remuneraţia plătită mediatorului şi de onorariul datorat expertului, chiar dacă hotărârea judecătorească nu corespunde în totalitate conţinutului propunerii”;22
4. „instanţa trebuie să oblige la plata către bugetul de stat a unei sume egale cu taxa judiciară datorată pentru judecată partea care nu a participat la procedura de mediere fără un motiv întemeiat;”23

Cele trei aspecte de mai sus se află în strânsă legătură, întrucât toate se referă la sancţiunile economice pe care le suportă fie partea care nu se prezintă „fără a avea motive întemeiate” la o procedură de mediere obligatorie, fie partea care, deşi se prezintă,refuză o propunere de conciliere pertinentă sau aproape pertinentăchiar în cazul în care instanţa de judecată îi dă câştig de cauză. Pe lângă articolul 8 alin. (5) menţionat anterior, este incident şi articolul 13 alin. (1) şi (2) din acelaşi decret legislativ, care prevede că:

„(1) Atunci când hotărârea judecătorească corespunde în totalitate conţinutului propunerii, instanţa exclude recuperarea cheltuielilor suportate de partea care a avut câştig de cauză şi care a refuzat propunerea, referitoare la perioada ulterioară formulării acesteia, şi o obligă la rambursarea cheltuielilor aferente aceleiaşi perioade, suportate de partea care a căzut în pretenţii, precum şi la plata către bugetul de stat a unei sume de aceeaşi valoare cu cea a taxei judiciare datorate. Articolele 92 şi 96 din [c.p.c] rămân aplicabile. Dispoziţiile prezentului alineat se aplică de asemenea cheltuielilor reprezentând remuneraţia plătită mediatorului şi onorariul datorat expertului, potrivit articolului 8 alineatul 4.

(2) Atunci când hotărârea judecătorească nu corespunde în totalitate conţinutului propunerii, instanţa, în cazul în care există motive serioase şi excepţionale, poate exclude totuşi recuperarea cheltuielilor suportate de partea care a avut câştig de cauză, legate de remuneraţia plătită mediatorului şi de onorariul datorat expertului, potrivit articolului 8 alineatul 4.”

În ipoteza prevăzută la articolul 8 alin. (5), partea care nu participă la mediere va fi obligată de instanţă la plata către bugetul de stat a unei sume egale cu taxa judiciară datorată. În ipoteza prevăzută la articolul 13, situaţia se prezintă diferit, în funcţie de gradul de concordanţă dintre hotărârea instanţei şi propunerea de conciliere. Aşa cum a arătat Giudice di pace di Mercato San Severino în cererea de decizie preliminară24, articolul 13 alin. (1) prevede trei obligaţii ale instanţei în cazul în care una din părţi a refuzat o propunere de conciliere care, ulterior, se va dovedi a fi în totalitate corespunzătoare cu hotărârea pronunţată. În primul rând, instanţa va exclude (adică nu va acorda) recuperarea cheltuielilor (de judecată) suportate de partea care a avut câştig de cauză şi care a refuzat propunerea, ulterioare formulării acesteia. Prin urmare, „câştigătorul” va suporta din buzunarul propriu tot ce înseamnă onorarii plătite avocaţilor, cheltuieli cu experţii, taxe de timbru dacă e cazul, cheltuieli de deplasare ş.a.m.d. – deşi a câştigat, teoretic, procesul! În al doilea rând, instanţa va obliga partea „câştigătoare” să ramburseze părţii care a „pierdut” procesul toate cheltuielile suportate de aceasta, aferente perioadei ulterioare formulării propunerii de conciliere respinse. În sfârşit, în al treilea rând, instanţa va obliga aceeaşi parte „câştigătoare” să plătească statului – a doua oară! – taxa judiciară achitată deja odată cu introducerea acţiunii.

În cazul în care propunerea de conciliere corespunde numai parţial hotărârii pronunţate de instanţă, aceasta din urmă poate să excludă recuperarea cheltuielilor aferente indemnizaţiei plătite mediatorului şi onorariului plătit expertului de către partea care a avut câştig de cauză, „în cazul în care există motive serioase şi excepţionale”.

Se poate ridica în mod întemeiat întrebarea dacă aceste sancţiuni pecuniare nu îngreunează în mod excesiv accesul la justiţie şi cât de indicată ar fi introducerea unor astfel de prevederi în legea medierii din România. Cu privire la prima parte a întrebării, Comisia Europeană afirmă negru pe alb la punctul 62 din Observaţiile scrise că, deşi o astfel de măsură are ca efect determinarea părţii obligate la plata cheltuielilor respective să participe efectiv la procedura de mediere, totuşi ea nu este de natură să facă excesiv de dificil accesul la justiţie. Cât despre a doua parte, credem că perspectiva de a trebui să se suporte cheltuielile de judecată chiar în cazul câştigării unui proces, în situaţia în care o astfel de sancţiune financiară va fi preluată în viitoarea lege, nu va fi de natură să crească încrederea în justiţie a cetăţenilor români. Dimpotrivă.

5.„mediatorul poate sau, mai mult, trebuie să formuleze o propunere de conciliere chiar în lipsa acordului părţilor şi chiar în cazul neparticipării părţilor la procedură”;25

Acesta este primul aspect cu privire la care Comisia Europeană se pronunţă în mod explicit în sensul încălcării Directivei 2008/52. Textele de lege criticate sunt articolul 11 alin. (1) şi (4) din Decretul legislativ nr. 28/2010, coroborate cu articolul 13 menţionat anterior. Cele două alineate ale articolului 11 prevăd că:

„(1) Dacă s-a ajuns la un acord amiabil, mediatorul întocmeşte un proces-verbal la care se anexează textul acordului. În cazul în care nu s-a ajuns la un acord, mediatorul poate formula o propunere de conciliere. În orice caz, mediatorul formulează o propunere de conciliere dacă părţile solicită în comun acest lucru în orice moment al procedurii. Înainte de formularea propunerii, mediatorul informează părţile cu privire la posibilele consecinţe prevăzute la articolul 13.

[…]

(4) În cazul în care concilierea eşuează, mediatorul întocmeşte un proces-verbal indicând propunerea; procesul-verbal este semnat de părţi şi de mediator, care certifică semnăturile părţilor sau imposibilitatea lor de a semna. În acelaşi proces-verbal, mediatorul ia act de neparticiparea uneia dintre părţi la procedura de mediere”26.

Se constată cu uşurinţă că prevederile de mai sus, combinate cu sancţiunile prevăzute la articolul 13, instituie o procedură care se îndepărtează destul de mult de noţiunea de „mediere” astfel cum este definită la articolul 3 din Directiva 2008/52/CE, şi anume „un proces […] în care două sau mai multe părţi într-un litigiu încearcă, din proprie iniţiativă, să ajungă la un acord privind soluţionarea litigiului dintre ele, cu asistenţa unui mediator.” Aşa cum arată şi instanţa de trimitere, „cele două reglementări permit, respectiv impun o ingerinţă puternică a mediatorului în voinţa părţii care nu este dispusă să realizeze concilierea”27. În cazul în care propunerea de conciliere nu ar exista, instanţa nu ar avea termenul de comparaţie necesar pentru aplicarea sancţiunilor financiare prevăzute la articolul 13. Prin urmare, pentru a evita sancţiunile respective, părţile sunt puternic stimulate să accepte pur şi simplu propunerea făcută de mediatorchiar dacă nu o agreează. Nici măcar renunţarea la procedură în mod explicit sau implicit – prin neprezentare – nu le scuteşte de sancţiunile amintite.

Comisia Europeană, în observaţiile sale, reţine faptul că părţile ar trebui să poată încheia în orice moment procedura de mediere, această condiţie fiind de esenţa caracterului voluntar al medierii şi prevăzută, printre altele, în considerentul (13) al Directivei 2008/52. Or, având în vedere tocmai posibilitatea pe care o are mediatorul (şi chiar obligaţia acestuia) de a formula o propunere de conciliere, propunere în baza căreia instanţa este la rândul ei obligată să aplice sancţiuni financiare, posibilitatea efectivă a părţilor de a decide în mod liber (fără teama unor repercusiuni) cu privire la încheierea în orice moment a procedurii de mediere obligatorie este anulată. De asemenea, având în vedere sancţiunile prevăzute la articolul 13, care nu îngreunează în sine accesul la justiţie, ci numai prin perspectiva faptului că: medierea este o procedură obligatorie în situaţiile reglementate de art. 5, mediatorul este obligat să formuleze o propunere de conciliere în temeiul art. 11, iar instanţa este obligată la rândul ei să compare această propunere cu propria hotărâre şi să aplice sancţiunile respective în cazurile amintite mai sus, părţile nu mai pot de fapt să aleagă în mod liber una dintre cele două căi de soluţionare a disputei: prin mediere sau prin acces la justiţie. Prin urmare, sub acest aspect, medierea obligatorie, aşa cum este prevăzută acum în legislaţia italiană, încalcă articolul 5 alin. (2) din Directiva 2008/52, interpretată în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât împiedică accesul liber la justiţie al părţilor.28 Dimpotrivă, Comisia Europeană consideră că toate constrângerile menţionate anterior nu ar avea ca efect împiedicarea accesului la justiţie decât în cazul în care procedura italiană a medierii descrisă mai sus ar fi facultativă, nu obligatorie, întrucât părţile ar putea să opteze oricând pentru introducerea acţiunii direct în instanţă29.

6) „termenul în care trebuie să se încheie încercarea de mediere poate ajunge până la patru luni;

7) chiar după expirarea termenului de patru luni de la începerea procedurii, acţiunea va putea fi formulată numai după ce se obţine, de la secretariatul organismului de mediere, procesul verbal privind lipsa acordului, întocmit de mediator, cu menţionarea propunerii refuzate;

8 ) nu este exclus ca procedurile de mediere să se înmulţească – cu consecinţa înmulţirii termenelor de soluţionare a litigiului – ori de câte ori există cereri noi formulate legal în cadrul aceleiaşi proceduri judiciare iniţiate între timp;”30

Prin intermediul acestor trei aspecte referitoare la durata procedurii de mediere, care nu poate depăşi teoretic patru luni, dar care nu trebuie privită separat de contextul birocratic general al înfăptuirii justiţiei, existând posibilitatea prelungirii sale ca urmare a unor întârzieri în redactarea procesului-verbal, a depunerii acestuia la secretariatul organismului sau la eliberarea cu întârziere a adeverinţei necesare pentru introducerea acţiunii, instanţa italiană îşi exprimă îngrijorarea cu privire la o posibilă influenţă a duratei excesive a medierii obligatorii asupra înfăptuirii justiţiei şi chiar a posibilităţii procedurale a mai multor încercări de mediere în cadrul aceluiaşi proces: „având în vedere că legislaţia cu privire la medierea obligatorie trebuie să realizeze «coordonarea necesară cu celelalte dispoziţii în vigoare» […] şi ţinând cont că, în ordinea juridică italiană, sunt în vigoare dispoziţii potrivit cărora poate fi necesară introducerea, în cursul aceluiaşi proces, a unor cereri procedurale ulterioare faţă de cea iniţială, ar putea fi necesare mai multe încercări de mediere. În toate cazurile în care se introduc, în cadrul procedurii deja iniţiate, „cereri noi, legate, fie şi numai subiectiv, de cea principală”, care intră în domeniul de aplicare al reglementării prevăzute de Decretul legislativ nr. 28/2010, este obligatoriu ca fiecare dintre aceste cereri să fie precedată de încercarea de mediere. În aceste cazuri, procedura judiciară va suporta în mod necesar întârzierea determinată de îndeplinirea încercării de mediere. Dacă, în cadrul aceleiaşi proceduri deja iniţiate, cererile noi care intră în domeniul de aplicare al Decretului legislativ nr. 28/2010 sunt mai multe, este uşor de înţeles că întârzierea de patru luni sau mai mult în desfăşurarea procedurilor se poate repeta pentru fiecare dintre aceste cereri noi, cu prelungirea enormă a duratei soluţionării litigiului în instanţă”31.

Comisia Europeană, citând Rezoluţia Parlamentului European 2011/2026 din 13 septembrie 2011, aminteşte că durata minimă necesară pentru soluţionarea definitivă a cauzelor în materie civilă este de nouă ani32 şi că, din această perspectivă, durata de patru luni nu pare excesivă. De asemenea, luând în calcul efectul combinat al împrejurărilor menţionate de instanţa de trimitere, restrângerea eventuală a liberului acces la justiţie ar putea fi justificată prin obiectivul urmărit, de soluţionare cât mai rapidă a litigiului dintre părţi, obiectiv care este în interesul părţilor. Prin urmare, Comisia consideră că această restrângere eventuală nu are un caracter disproporţionat cu obiectivul urmărit şi este în conformitate cu jurisprudenţa CJUE şi a CEDO în materie.

9) „ costul procedurii de mediere obligatorie este de cel puţin două ori mai mare decât cel al procesului jurisdicţional pe care procedura de mediere urmăreşte să îl evite, iar disproporţia creşte exponenţial odată cu creşterea valorii litigiului (costul medierii poate deveni de şase ori mai mare faţă de costul procesului jurisdicţional) sau odată cu creşterea complexităţii sale (în acest ultim caz fiind necesară numirea unui expert, care trebuie retribuit de părţile din procedură, care să îl ajute pe mediator în litigiile care presupun competenţe tehnice specifice, fără ca raportul tehnic întocmit de expert [sau] informaţiile obţinute de acesta să poată fi folosite ulterior în cadrul procesului)”.

Costurile medierii sunt reglementate în Italia prin articolul 16 din Decretul ministerial nr. 180/2010 care prevede următoarele:

„1. Indemnizaţia cuprinde cheltuielile de deschidere a procedurii şi cheltuielile de mediere.

2. În ceea ce priveşte cheltuielile de deschidere a procedurii, incluse în indemnizaţia totală, fiecare parte datorează o sumă de 40,00 euro, care este plătită de solicitant în momentul depunerii cererii de mediere şi de partea chemată la mediere în momentul în care se constituie parte la procedură.

3. În ceea ce priveşte cheltuielile de mediere, fiecare parte datorează suma indicată în tabelul A anexat la prezentul decret.

4. Cuantumul maxim al cheltuielilor de mediere pentru fiecare tranşă de referinţă, stabilit conform tabelului A:

a) poate fi majorat cu maximum o cincime, având în vedere importanţa specială, complexitatea sau dificultatea cauzei;

b) trebuie să fie majorat cu maximum un sfert în cazul în care medierea se încheie cu succes;

c) trebuie să fie majorat cu o cincime în cazul formulării propunerii în temeiul articolului 11 din Decretul legislativ [nr. 28/2010];

d) în domeniile prevăzute la articolul 5 alineatul 1 din Decretul legislativ [nr. 28/2010], trebuie să fie redus cu o treime pentru primele şase tranşe şi cu o jumătate pentru celelalte, sub rezerva reducerii prevăzute la litera e) a prezentului alineat, şi nu se aplică nicio altă majorare dintre cele prevăzute la acest articol, cu excepţia celei prevăzute la litera b) a prezentului alineat;

e) trebuie să fie redus la 40 de euro pentru prima tranşă şi la 50 de euro pentru toate celelalte tranşe, sub rezerva aplicării literei c) a prezentului alineat, atunci când niciuna dintre părţile adverse celei care a solicitat medierea nu participă la procedură.

[…]

14. Se poate deroga de la cuantumurile minime ale indemnizaţiilor pentru fiecare tranşă de referinţă, astfel cum au fost stabilite conform tabelului A anexat la prezentul decret”33.

Tabelul A, menţionat la articolul 16 alin. (4) de mai sus are următorul cuprins34:

Valoarea litigiului

Costuri (pentru fiecare parte)

Sub 1 000 de euro

65 de euro

De la 1 001 euro la 5 000 de euro

130 de euro

De la 5 001 euro la 10 000 de euro

240 de euro

De la 10 001 euro la 25 000 de euro

360 de euro

De la 25 001 euro la 50 000 de euro

600 de euro

De la 50 001 euro la 250 000 de euro

1 000 de euro

De la 250 001 euro la 500 000 de euro

2 000 de euro

De la 500 001 euro la 2 500 000 de euro

3 800 de euro

De la 2 500 001 euro la 5 000 000 de euro

5 200 de euro

Peste 5 000 000 de euro

9 200 de euro

Problema costurilor medierii este foarte sensibilă, întrucât unul dintre avantajele acestei proceduri este tocmai povara financiară mai redusă asupra justiţiabilului prin comparaţie cu cheltuielile pe care le presupune utilizarea justiţiei „clasice”. Prin urmare, este de înţeles faptul că instanţa italiană a pus în discuţie acest aspect, iar Comisia Europeană a confirmat chiar îngrijorarea manifestată şi a arătat, la punctele 87 şi 89 din observaţiile sale, că medierea obligatorie oneroasă contravine Directivei 2008/52, interpretată în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, însă a mai arătat şi că este de competenţa instanţei naţionale să constate, de la caz la caz, dacă aceste costuri sunt atât de împovărătoare încât să transforme recurgerea la mediere într-o măsură disproporţionată în raport cu obiectivul de soluţionare economică a litigiului.

Premisa de la care a plecat judecătorul italian a fost aceea că „în procesul civil italian, numai partea care introduce cererea este obligată să plătească o taxă, denumită «taxă judiciară», care creşte progresiv, proporţional cu valoarea litigiului”. În schimb, „costurile medierii sunt stabilite […] la articolul 16 din Decretul ministerial nr. 180/2010; sumele datorate de fiecare parte sunt indicate în tabelul menţionat […]. Pentru domeniile pentru care este prevăzut caracterul obligatoriu al încercării, litera d) a alineatului 4 al articolului 16 prevede […], că aceste sume trebuie să fie reduse cu o treime pentru primele şase tranşe şi cu jumătate pentru celelalte. Chiar dacă se aplică aceste reduceri, trebuie constatat că, departe de a fi considerate «inexistente» sau chiar «reduse» […], costurile medierii obligatorii sunt – ţinând seama că vor fi datorate de fiecare parte – cel puţin duble faţă de cele ale procesului judiciar de aceeaşi valoare, iar disproporţia creşte exponenţial odată cu creşterea valorii litigiului (în unele cazuri, costul medierii va putea deveni de şase ori mai mare faţă de costul procesului judiciar: să ne gândim la cauzele cu o valoare de peste 5.000.000 de euro). De asemenea, costurile procedurii ar putea creşte în continuare, dacă va fi necesară numirea unui expert care să îl ajute pe mediator în litigiile care prevăd competenţe tehnice specifice. În plus, având în vedere imposibilitatea utilizării menţionată la articolul 10 şi interdicţia prevăzută la articolul 11 alineatul 2 ultima teză din Decretul legislativ nr. 28/2010, consultanţa tehnică nu va putea fi folosită în cursul procedurilor judiciare ulterioare, în care va trebui aşadar să se repete aceeaşi consultanţă, cu dublarea ulterioară a costurilor”35.

Fără a intra într-o discuţie asupra cuantumurilor cheltuielilor judiciare din România, trebuie totuşi să arătăm că, deşi formulată într-un document care nu are forţă juridică obligatorie, opinia Comisiei Europene subzistă şi coincide cu cele arătate de noi în prima parte a acestui material: medierea obligatorie oneroasă contravine principiului liberului acces la justiţie, mai ales în cazul în care cheltuielile sunt atât de mari încât obiectivul soluţionării cu costuri mai reduse a litigiilor nu mai poate fi atins.

III Concluzii

Medierea este o procedură de soluţionare a litigiilor pe cale amiabilă întâlnită într-un număr din ce în ce mai mare de ţări, inclusiv din Uniunea Europeană, prin care pot fi evitate multe dintre neplăcerile prezentării în faţa unui judecător. Pentru ca ea să fie şi eficientă este necesară însă îndeplinirea unei condiţii fundamentale, şi anume aceea ca părţile să îşi dorească să păstreze o relaţie civilizată după soluţionarea litigiului. Indiferent dacă este vorba de soţi care vor să se despartă şi care trebuie să aibă grijă în continuare – împreună – de copii, de vecini care au o problemă cu muzica dată prea tare după o anumită oră sau despre parteneri de afaceri care nu se mai înţeleg, condiţia rămâne. Răspunsul la întrebarea: „ce se întâmplă după?” este vital pentru succesul procedurii. Dacă răspunsul este „nimic” – iar părţile aleg să nu mai continue relaţia – din orgoliu, din rea-credinţă sau dintr-un milion de alte motive – nicio obligativitate nu o va face mai eficientă. Dimpotrivă, ea va fi percepută drept o barieră birocratică suplimentară, o nouă şmecherie a statului pentru a obţine nişte bani în plus la buget, sau o metodă facilă de câştig pur şi simplu.

În concluzie:

Nu există nicio prevedere în directivele Uniunii Europene sau în alte documente ale instituţiilor UE care să impună sau măcar să recomande medierea obligatorie. Dimpotrivă, regula este natura voluntară a medierii, cea obligatorie fiind condiţionată de asigurarea imperativă a liberului acces la justiţie. Riscul încălcării drepturilor omului – în special al dreptului la un proces echitabil este cât se poate de serios, chiar dacă intenţiile sunt, la nivel declarativ, altele.

Modelul italian al medierii obligatorii, deşi pare să fi condus în mod real la o descongestionare a instanţelor, fapt recunoscut inclusiv de Parlamentul European în Rezoluţia 2011/2026 din 13 septembrie 2011, încalcă tocmai Directiva 2008/52 a cărei transpunere o urmăreşteaspect constatat de Comisia Europeană într-un document oficial prezentat Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Este numai o problemă de timp până la modificarea acestui model, fie din iniţiativa guvernului italian, fie ca urmare a unei hotărâri a CJUE. De altfel, însuşi Parlamentul European sublinia, în aceeaşi rezoluţie, că„medierea ar trebui promovată mai degrabă ca o formă alternativă de justiţie viabilă, convenabilă şi mai rapidă decât ca un aspect obligatoriu al procedurii juridice”;

În consecinţă, nu se poate susţine în mod raţional că introducerea medierii obligatorii în România este necesară „pentru transpunerea în legislaţia naţională a dispoziţiilor Directivelor Europene cu privire la mediere […] preluând şi adaptând modelul altor ţări din UE, respectiv Italia”. Nu putem continua să invocăm la nesfârşit „directivele europene” şi „modelele din alte ţări UE” pentru a justifica o anumită opţiune. A venit timpul să mai judecăm şi singuri.

BIBLIOGRAFIE

  1. Bowcott, Owen, Compulsory mediation angers lawyers working in Italy’s unwieldy legal system, http://www.theguardian.com/law/butterworth-and-bowcott-on-law/2011/may/23/italian-lawyers-strike-mandatory-mediation
  2. Comisia Europeană, Observaţiile scrise în cauza C-492/11, documentul SJ.g (2012)416803 din 2 aprilie 2012http://www.adrquadra.com/ita/news/opinione-commissione-europea-mediazione-obbligatoria-italia-carlo-mosca.php.
  3. Comisia Europeană, Proposal for a Directive of the European Parliament and of the Council on certain aspects of mediation in civil and commercial matters {SEC(2004) 1314, COM(2004) 718, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:52004PC0718:EN:NOT
  4. Consiliul de Mediere, Comunicat [data ultimei modificări: 25.06.2014],http://www.cmediere.ro/page/1054/comunicat
  5. Curtea Constituţională, Decizia nr. 266/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 200 din Codul de procedură civilă, precum şi celor ale art. 2 alin. (1) şi (12) şi art. 601 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, M. Of. al României, Partea I, nr. 464/25.VI.2014;
  6. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Concluziile avocatului general Juliane Kokott prezentate la 11 aprilie 2013 în cauza C-492/44,http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=136122&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=646859
  7. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Hotărârea Curţii (camera a treia) din 27 iunie 2013, Ciro Di Donna împotriva Società imballaggi metallici Salerno srl (SIMSA), cauza C-492/11, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?qid=1403720051689&uri=CELEX:62011CJ0492
  8. Decreto Legislativo 4 marzo 2010, n. 28, “Attuazione dell’articolo 60 della legge 18 giugno 2009, n. 69, in materia di mediazione finalizzata alla conciliazione delle controversie civili e commerciali”,http://www.camera.it/parlam/leggi/deleghe/10028dl.htm
  9. Decreto-legge 21 giugno 2013, n. 69, Disposizioni urgenti per il rilancio dell’economia,http://www.normattiva.it/uri-res/N2Ls?urn:nir:stato:decreto-legge:2013-06-21;69
  10. Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 136, 24.5.2008, p. 3;
  11. Directiva 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2013 privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE (Directiva privind SAL în materie de consum), Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 165, 18.6.2013, p. 63;
  12. Giudice di Pace di Mercato S. Severino, Ordinanza di rinvio alla Corte di giustizia dell’Unione europea, 21.9.2011,http://www.ricercagiuridica.com/sentenze/sentenza.php?num=3580
  13. Legge 9 agosto 2013, n. 98, Conversione in legge, con modificazioni, del decreto-legge 21 giugno 2013, n. 69, recante disposizioni urgenti per il rilancio dell’economia,http://www.normattiva.it/atto/caricaDettaglioAtto?atto.dataPubblicazioneGazzetta=2013-08-20&atto.codiceRedazionale=13G00140&currentPage=1
  14. Ministero della Giustizia, Decreto 18 ottobre 2010, n. 180, Regolamento recante la determinazione dei criteri e delle modalita’ di iscrizione e tenuta del registro degli organismi di mediazione e dell’elenco dei formatori per la mediazione, nonche’ l’approvazione delle indennita’ spettanti agli organismi, ai sensi dell’articolo 16 del decreto legislativo 4 marzo 2010, n. 28, http://www.normattiva.it/uri-res/N2Ls?urn:nir:ministero.giustizia:decreto:2010-10-18;180!vig=
  15. Ministero della Giustizia, Decreto 6 luglio 2011, n. 145, Regolamento recante modifica al decreto del Ministro della giustizia 18 ottobre 2010, n. 180, sulla determinazione dei criteri e delle modalita’ di iscrizione e tenuta del registro degli organismi di mediazione e dell’elenco dei formatori per la mediazione, nonche’ sull’approvazione delle indennita’ spettanti agli organismi, ai sensi dell’articolo 16 del decreto legislativo n. 28 del 2010,http://www.normattiva.it/uri-res/N2Ls?urn:nir:stato:decreto:2011-07-06;145
  16. Misca, Carlo, L’opinione della Commissione Europea sulla mediazione obbligatoria in Italiahttp://www.adrquadra.com/ita/news/opinione-commissione-europea-mediazione-obbligatoria-italia-carlo-mosca.php
  17. Parlamentul European, Raport referitor la soluţionarea alternativă a litigiilor în materie civilă, comercială şi de familie (2011/2117(INI)),http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+REPORT+A7-2011-0343+0+DOC+XML+V0//RO
  18. Parlamentul European, Rezoluţia din 13 septembrie 2011 referitoare la punerea în aplicare a Directivei privind medierea în statele membre, impactul acesteia asupra medierii şi acceptarea sa de către instanţe (2011/2026(INI)),http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P7-TA-2011-0361+0+DOC+XML+V0//RO

1 M. Of. al României, Partea I, nr. 464/25.VI.2014

2 Disponibil pe site-ul Consiliului la adresa http://www.cmediere.ro/page/1054/comunicat

3 Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială, publicată în JO (Jurnalul Oficial al Uniunii Europene) L 136, 24. 5.2008, p. 3.

4 Directiva 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE (Directiva privind SAL în materie de consum) publicată în JO (Jurnalul Oficial al Uniunii Europene) L 165, 18. 6.2013, p. 63

5 Documentul COM(2004) 718 final disponibil la adresa

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:52004PC0718:EN:NOT

6 Disponibilă la adresa http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+REPORT+A7-2011-0343+0+DOC+XML+V0//RO

7 Disponibil aici http://www.camera.it/parlam/leggi/deleghe/10028dl.htm

8 Publicată în GURI nr. 216 din 16 septembrie 2011

9 Pentru mai multe detalii a se vedea articolul Compulsory mediation angers lawyers working in Italy’s unwieldy legal system disponibil la adresa http://www.theguardian.com/law/butterworth-and-bowcott-on-law/2011/may/23/italian-lawyers-strike-mandatory-mediation

10 Disponibil aici: http://www.normattiva.it/uri-res/N2Ls?urn:nir:stato:decreto-legge:2013-06-21;69

11 Disponibilă aici : http://www.normattiva.it/atto/caricaDettaglioAtto?atto.dataPubblicazioneGazzetta=2013-08-20&atto.codiceRedazionale=13G00140&currentPage=1

12 Disponibil aici http://www.normattiva.it/uri-res/N2Ls?urn:nir:ministero.giustizia:decreto:2010-10-18;180!vig=

13 Disponibil aici http://www.normattiva.it/uri-res/N2Ls?urn:nir:stato:decreto:2011-07-06;145

14 Hotărârea Curții (camera a treia) din 27 iunie 2013, Ciro Di Donna împotriva Società imballaggi metallici Salerno srl (SIMSA), cauza C-492/11, disponibilă la adresa http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?qid=1403720051689&uri=CELEX:62011CJ0492

15 Observaţiile scrise ale Comisiei Europene în cauza C-492/11, documentul SJ.g (2012)416803 din 2 aprilie 2012, anexat la articol, disponibil la adresahttp://www.adrquadra.com/ita/news/opinione-commissione-europea-mediazione-obbligatoria-italia-carlo-mosca.php.

16 Disponibilă aici http://www.ricercagiuridica.com/sentenze/sentenza.php?num=3580

17 Traducere preluată din Hotărârea C-492/11, pct. 18.

18 Traducere preluată din Concluziile avocatului general Juliane Kokott prezentate la 11 aprilie 2013 în cauza C-492/44, pct. 9, disponibile aici http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=136122&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=646859

19 A se vedea Carlo Misca, L’opinione della Commissione Europea sulla mediazione obbligatoria in Italia [Opinia Comisiei Europene cu privire la medierea obligatorie în Italia] disponibil la adresa http://www.adrquadra.com/ita/news/opinione-commissione-europea-mediazione-obbligatoria-italia-carlo-mosca.php şi în special Observaţiile scrise ale Comisiei Europene în cauza C-492/11, documentul SJ.g (2012)416803 din 2 aprilie 2012, anexat la articol, disponibil la aceeaşi adresă, pct. 61.

20 Cererea de decizie preliminară, punctul 12.

21 Traducere preluată din Hotărârea C-492/11, pct. 18

22 Idem.

23 Idem.

24 Cererea de decizie preliminară, pct. 13.

25 Traducere preluată din Hotărârea C-492/11, pct. 18.

26 Traducere preluată din Hotărârea C-492/11, pct. 12

27 Cererea de decizie preliminară, pct. 14.

28 A se vedea în acest sens Observaţiile Comisiei Europene, punctele 73-79. Mai mult chiar, Comisia Europeană consideră că limitarea liberului acces la justiţie este şi „disproporţionată”.

29 A se vedea în acest sens Observaţiile Comisiei Europene, punctul 71.

30 Traducere preluată din Hotărârea C-492/11, pct. 18

31 Cererea de decizie preliminară, pct. 21.

32 Rezoluția Parlamentului European din 13 septembrie 2011 referitoare la punerea în aplicare a Directivei privind medierea în statele membre, impactul acesteia asupra medierii și acceptarea sa de către instanțe (2011/2026(INI)), punctul 8, disponibilă la adresa http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P7-TA-2011-0361+0+DOC+XML+V0//RO

33 Traducere preluată din Hotărârea C-492/11, pct. 14.

34 Idem, pct. 15.

35 Cererea de decizie preliminară, punctele 23-26.

Sursa:http://www.contributors.ro/administratie/justitieordine-publica/%E2%80%9Evoluntar%E2%80%9D-nu-inseamna-%E2%80%9Eobligatoriu%E2%80%9D-despre-cum-sa-nu-transpunem-o-directiva-europeana-in-dreptul-intern-studiu-de-caz-%E2%80%93-medierea-obligatorie-in-italia/

Sigur va mai intereaza si :

 

Leave a Reply

Translate this site:
ADRESA:

BUCURESTI, STR IENACHITA VACARESCU NR 17 A SECTOR 4 BUCURESTI REPER HOTEL HOROSCOP - STATIA METROU UNIRII IESIREA BD DIMITRIE CANTEMIR - Pentru programare la o sedinta de mediere nu ezitati sa ne contactati la:
-Tel:0768.511.900

Mediator Bucuresti

Birou de Mediator Petru Mustateanu a fost infiintat si isi desfasoara activitatea in baza prevederilor Legii 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator cu modificarile si completarile ulterioare, a Regulamentului de organizare si functionare a Consiliului de Mediere precum si a Hotararilor Consiliului de Mediere. Titularul biroului a fost autorizat ca mediator de catre Consiliul de Mediere prin Hotararea nr. 1923. DIN 15.04.2000. Birou de Mediator este prezent in Tabloul Mediatorilor emis de Consiliul de Mediere si publicat in Monitorul Oficial a Romaniei.

February 2015
M T W T F S S
« Jan    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
232425262728  
Intrebarea mediatorului:

* Daca ati avea o problema ati prefera :

View Results

Loading ... Loading ...

PROGRAM MEDIERE BUCURESTI

MEDIATOR