Medierea conflictelor

1. Consideraţii generale şi reglementarea legală în România

Despre mediere s-au elaborate sute de teorii, mai mult sau mai puţin ştiintifice, mai mult sau mai puţin legale, dar toate unite de un scop comun esenţial: stingerea disputelor, conflictelor, diferendelor, neînţelegerilor, etc.

Asupra terminologiei s-a declanşat  un război lingvistic fara precedent, fiecare grup de teorii încercând să-şi aroge prerogativele de titular al esenţei conceptului, fără ca, pînă in prezent, acest statut să fie recunoscut vreuneia dintre ele.

La nivel mondial, medierea este un concept instituţionalizat si reglementat, cu implicaţii in cele mai diverse si mai complexe, chiar dificile tipuri de conflicte sau dispute, pornind de la neînţelegerile cu consecinţe materiale si juridice interumane   si pînă la conflictele armate din zonele de notorietate , ca de exemplu Fâşia Gaza,Angola , etc.

Constatăm aşadar că noţiunea si conceptul de mediere  a rezonat pozitiv in conştiinţa umană, primind un grad de încredere substanţial, mult mai mare decât cel atribuit personalităţilor politice publice si instituţiile de stat.

De  altfel, din punct de vedere istoric , medierea este identificată de unele studii sociologice odată cu apariţia formelor primitive de socializare, ceea ce înseamnă că, medierea se desprinde direct din nevoia omului  de a se înţelege cu semenii săi, prin mijloacele care ţin de folosirea inteligentei sale superioare, a liberului arbitru , a intelectului si raţiunii, utilizând exclusiv comunicarea, fie ea verbală, nonverbală sau paraverbală.

Aşadar, reglementarea conceptului si organizarea sa legală au reprezentat o necesitate, o trebuinţă socială, izvorâtă ca o adevărată comandă  socială din   chiar mediul social unde , recrudescenţa  si multiplicarea dramatică a tuturor tipurilor  de dispute /conflicte  a reprezentat in permanenţă o ameninţare la adresa securităţii sociale si ,pe cale de consecinţă, a individului însuşi ca actor social principal.

Evoluţia instituţiei medierii si a mediatorului s-a circumscris inevitabil evoluţiei organizării politice a statului, sistemele totalitare instituind adevărate pseudo – instituţii cu rol declarativ de mediere si mediator, dar care de fapt, acţionau ca adevărate organisme de represiune.

Societăţile democratice, unde autodeterminarea socială  si  populară reprezenta si reprezintă singura voinţa publică activă, au elaborat reglementari  si au poziţionat instituţia medierii  în centrul motorului dezvoltării sociale,rezultatele fiind notabile, in primul rând prin conduita creată la nivelul individului faţă de apariţia si stingerea unui conflict sau a unei dispute.

Din punct de vedere lingvistic, terminologic, doctrina a polemizat intre noţiunile de conflict si dispută, construindu-se două tabere cu poziţii oarecum ireconciliabile: şcoala americană clasică,  unde metodele ADR(Apropriate Dispute Resolution ) au devenit un instrument foarte eficient si foarte folosit, instituţionalizat pe scară largă si şcoala europeană,mai tînără şi fără experienţă, unde conceptul s-a conturat in jurul noţiunii de conflict.

Psihologii si sociologii americani au demonstrat prin studii temeinice,  ştiinţific elaborate faptul că noţiunea de conflict utilizată de mai tânăra scoală europeana creează prin chiar  folosirea ei un anume tip de prizonierat la nivel mental, ideea de conflict exprimată verbal transînd la  nivelul  subconştientului adevărate graniţe intre părţi , sau intre mediator si părţi.

Faţă de complexitatea  noţiunii de conflict, ideea de dispută pare mult mai delimitată ca proces psihosenzorial, mult mai bine conturată in dimensiunile sale fizice,faptice si mult mai facil de abordat.

Apărută recent din punct de vedere instituţional si legal, medierea în România reprezintă o incercare remarcabilă de a consolida maturitatea democratică a societătii romaneşti post comuniste, constînd in principal în cedarea unor atribute de autoritate publică,unor persoane pentru care legea nu instituie o procedură riguroasă, indelungată si rigidă de calificare profesională personală.

Prin legea nr. 192/2006, forul legislativ a pus bazele legale necesare organizării si exercitării unei noi ocupaţii profesionale, pentru care este deschis accesul tuturor calificărilor profesionale de nivel universitar, confirmate prin absolvirea cu diplomă de licenţă.

Originile medierii ca proces interuman relaţional si prin  excelenţă comunicativ sunt probabil ancestrale, daca ţinem cont de faptul că natura umană are in mod intrinsec o componentă puternic conflictuală, care este tocmai acea parte  a fiinţei umane care o face prin excelentă socială, dependentă de grup, de comunicare.

Societatea romanească modernă,în plină devenire democratică, într-un permanent şi dinamic proces de căutare a valorilor reale şi pozitive pentru dezvoltarea durabilă, a inregistrat o recrudescenţă fără precedent in ceea ce priveste numărul, complexitatea si gravitatea litigiilor si a conflictelor, fie că ne referim la conflictele dintre persoanele fizice, fie că ne referim la conflictele dintre persoanele juridice sau la cele mixte.

Pe acest fond, reglementarea medierii ca un sprijin activ si participativ pentru aparatul de justitie, a devenit imperios necesară, instituţiile special abilitate fiind realmente sufocate de numărul si complexitatea tot mai crescute ale litigiilor de orice fel.

Deşi criticat foarte dur pentru numeroasele sale imperfectiuni, acest act normativ s-a pozitionat relativ usor in cadrul juridic general, devenind in primul rând un scop pentru justiţie si nu mijloc pentru justitiabili.

Reglementarea poate fi criticată în primul rând pentru incoerenţa fundamentării, pentru insuficienta ancorare in situaţia de fapt, dar si pentru gradul prea mare de relativitate juridică  a procesului astfel organizat.

De altfel, modalitatea procendurală a medierii consacrată de legea română se rezumă la medierea facilitativă si nu instituţionalizează si celelalte tipuri de mediere utilizate in lume: medierea evaluativă, medierea narativă, medierea transformativă, etc.

În prezent instituţia medierii in România se afla in etapa de cristalizare conceptuala si structurală încercând sa-si  definească cat mai precis statutul de instituţie legală si să se delimiteze cat mai eficient de instituţiile si profesiile cu atribuţii si competente similare.

Procesul este extrem de dificil  dat fiind faptul că, atât din punct de vedere al fondului reglementării legale  cât si in ceea ce priveşte demersul procedural  medierea nu este foarte coerent integrată in mecanismul legal in care acţionează.

Tocmai aceasta doză destul de mare de relativitate oficială pare a ştirbi până in prezent din importanţa medierii ca alternativă legală de soluţionare a conflictelor sau disputelor.

 

2. Aspecte de drept comparat privind medierea în  Europa

 

Medierea in Ucraina,deşi în anul 2008 a fost elaborat un proiect de lege ,acesta nu a fost adoptat,în prezent dintre metodele de soluţionare a disputelor fiind reglementate doar arbitrajul,cu două juridicii:arbitrajul comercial internaţional şi arbitrajul intern. Mediatorul nu are o bază de date legală unde să poată fi găsit,părţile fiind cele care vor găsi şi plăti în particular serviciile mediatorului.

Costul medierii diferă destul de mult,fiind achitate sume cuprinse între 200 şi 1200 de dolari SUA,iar un proces de mediere poate dura între două şi patru săptămîni.Medierea este mult mai rapidă decât procesele civile şi comerciale care,durează până la obţinerea hotărârilor irevocabile până la trei ani.

Neexistând norme legale speciale care să reglementeze medierea ,se aplică procedurile comerciale şi civile,putând fi semnat orice acord  care nu contravine legislaţiei ucrainene.

În anul 2006,autorităţile au încercat să introducă medierea în cauzele penale,dar fără succes,demersul nefiind susţinut la acea vreme de societatea civilă. Din anul 2008 funcţionează Centrul Ucrainean pentru Mediere-UMC,care militează constant pentru introducerea pa scară largă a medierii.

 Medierea in Danemarca, mediatorul este un terţ cu notorietate profesională şi probitate morală,care facilitează negocierea unei soluţii legale , un acord –rezoluţie asupra unui diferend,fără a avea autoritatea de a impune o soluţie sau alta .Medierea este reglementată  în capitolul 27 din Codul de procedură civilă danez, unde sunt consacrate regulile după care instanţa poate numi un mediator când părţile o cer,dar şi cazurile în care administraţia publică are obligaţia de a oferi un mediator.

Medierea in  Anglia şi Ţara Galilor,mediatorul este o persoană neutră şi imparţială,cu o pregătire profesională exhaustivă şi de înalt nivel,care va chema părţile mai întâi la o discuţie preliminară,şi numai după ce va analiza speţa va declanşa procedura de mediere propriu-zisă. Medierea este folosită pe scară largă în toate tipurile de conflicte şi dispute. Unele instanţe recomandă si trimit la mediator ,dar în cele mai multe cazuri părţile sunt cele care găsesc mediatorul şi plătesc prin convenţie serviciile acestuia. Cu toate cheltuielile pregătitoare incluse ,costul unei medieri porneşte de 2500 de lire sterline .Procesul de mediere durează intre 6 şi 8 săptămâni,dar poate fi şi mai rapid ,în funcţie de natura şi complexitatea diferendului dedus medierii. După semnarea acordului de mediere acesta devine obligatoriu pentru părţi,existând o procedură judecătorească specială,numită de rezumat,prin care una dintre părţi poate impune executarea acordului semnat.

În aceste două ţări  se poate vorbi despre o adevărată industrie a medierii,fiind foarte bine puse la punct baze de date despre şi cu serviciile de mediere,una dintre cele mai puternice fiind Centrul  pentru Rezolvarea Efectivă a Disputelor-CDR,care cuprinde în afară de avocaţi mulţi specialişti de clasă din alte domenii ca de exemplu,ingineri,arhitecţi,inspectori fiscali,etc.

Medierea in Grecialegislaţia cuprinde unele dispoziţii pentru furnizarea de servicii de mediere în cazuri bine determinate,în special cu privire la prezentare litigiilor comerciale mai întâi la mediator şi numai după parcurgerea acestei proceduri se va recurge la instanţele de judecată. În afară de procedura mediere ,legislaţia elenă mai prevede unele obligaţii similare pentru instanţa de judecată de la fond ,care, conform art.208 din Codul de procedură civilă grec ,mai înainte de a intra în cercetarea cauzei va face eforturi pentru concilierea litigiului şi împăcare părţilor. Neîndeplinirea acestei obligaţii nefiind însă sancţionată de lege ,face ca această prevedere să nu aibă şi o importanţă faptică corespunzătoare.

De la formarea Centrului Elen de Arbitraj si Mediere în anul 2006,medierea a cunoscut o dezvoltare accelerată,fiind utilizată frecvent ca o procedură benefică şi utilă.

 Medierea in BelgiaLegea privind medierea a intrat în vigoare la 30 septembrie 2005,adăugând Codului Judiciar Belgian capitolul 7-Mediere,după capitolul şase care reglementează Arbitrajul. Medierea poate fi folosită în orice fel de dispută,dar este cel mai des folosită în litigiile legate de familie.

Legea  belgiană a medierii distinge două forme ale medierii,respectiv medierea voluntară şi medierea prescrisă de instanţa de judecată. În ambele cazuri părţile sunt cele care găsesc şi plătesc în particular serviciile mediatorului,tariful pentru o oră de mediere variind între 50 şi 140 de euro .

Potrivit legislaţiei belgiene,confidenţialitatea şi secretul profesional sunt condiţii de bază pentru succesul procesului de mediere. Datele şi documentele produse în timpul medierii nu pot fi folosite în nici un mod şi pentru niciun motiv ,afară doar de acordul scris dat de părţi în acest sens.

Medierea in Polonia, legislaţia recunoaşte medierea alături de alte două proceduri similare,concilierea şi arbitrajul. Părţile pot încheia un acord în faţa unui mediator în toate cazurile care nu contravin prevederilor legale în vigoare,în orice speţă sau domeniu. Mult mai folosit decât medierea este arbitrajul care se bucură şi de o reglementare mai coerentă. Mediatorul poate fi numit atât de instanţa de judecată ,dar poate fi ales şi de către părţi.

În cazul în care obiectul medierii îl formează un drept de proprietate taxa pentru serviciile de mediere este de 1% din valoarea bunului imobil,dar nu mai puţin de 10euro şi nici mai mult de 250 euro. Remuneraţia unui mediator poate fi de 15 euro pentru prima sesiune,iar următoarele se vor achita la aproximativ 7 euro pentru fiecare. Acordul  semnat şi aprobat de instanţă,are exact aceeaşi valoare ca un acord încheiat direct în faţa instanţei,reprezentând conform legii un titlu executoriu.

Având în vedere faptul că instituţia medierii este destul de tânără în Polonia,fiind introdusă în Codul Civil în anul 2005, în prezent potenţialul său nu este utilizat corespunzător ,fiind însă întreprinse eforturi în acest sens de organizaţiile de mediere.

3.Analiza succintă a principalelor dificultăţi şi propuneri  de îmbunătăţire a calităţii instituţiei medierii

Potrivit unor studii comparative,faţă de alte reglementări străine similare, Legea română este superioară majorităţii acestora, ţinând cont de conţinutul şi structura ei (activitatea de mediere, organizare, materii, tipuri de mediere). Acolo unde s-a crezut a fi util, s-au făcut propuneri de lege ferenda, dintre care unele sunt deja avute în vedere în viitoarele reglementări (de exemplu, în proiectul viitorului Cod de procedură civilă). Propunerile vizează în marea lor majoritate corelări cu dispoziţiile altor acte normative.

Cel mai important impact îl are instituţia medierii in cadrul sistemului judiciar, de unde vin în întâmpinarea medierii două curente diametral opuse în fapt, deşi la nivel declarativ se manifestă un consens ireproşabil.

Pe de o parte, instanţele de judecata şi sistemul judiciar cu toată structura subsecventă(politie,parchete,avocaţi,consilieri juridici,etc.) iar pe de altă parte, societatea civilă reprezentată de justiţiabili şi organizaţiile neguvernamentale care îi reprezintă.

Astfel, deşi la nivel declarativ ambele tabere par a fi împreună promotori fervenţi  ai medierii, în realitate însă, instanţele de judecată nu au reuşit să înlăture reticenţa acceptării medierii la nivelul raportului justiţiabil- avocat, justitiabil- notar public,etc.,ca alternativă legală şi viabilă,preferabilă utilizării acţiunilor în instanţă.

Aceasta face să constatăm că deşi legea privind instituţia medierii este în vigoare din anul 2006-legea nr.192/2006, totuşi nici în prezent numărul de mediatori activi, cu cazuistică şi  clientelă nu este deloc mare, ceea ce implică unele concluzii ce se desprind in mod intrinsec şi necesar  din atitudinea principalilor actori ai conflictului faţă de instituţia si procedura medierii.

Primul aspect care trebuie evidenţiat este faptul că numărul de mediatori  autorizaţi până în prezent este foarte mic faţă de numărul extrem de mare de conflicte si dispute cu care se confruntă actorii sociali, fie ei persoane fizice sau juridice, de drept public sau de drept privat.

Astfel, in aceste condiţii, instituirea prin lege a unei proceduri prealabile obligatorii de mediere pentru justiţiabilii care vor să se adreseze organelor de justiţie ar fi imposibil de aplicat întrucât ar conduce la un adevărat blocaj. Prin urmare este necesara accelerarea procesului de şcolarizare, instruire si autorizare, pentru a da posibilitatea legiuitorului ca, măcar pentru anumite categorii de litigii deduse judecăţii sa se instituie ca procedură prealabilă obligatorie medierea.

Al doilea aspect relevant si de importanţă capitală pentru succesul medierii îl constituie integrarea legală coerentă în cadrul procedurilor legale existente, renunţându-se cel puţin parţial la caracterul pur consensual , pur voliţional   si de act “ inter partes” al medierii pentru a nu se mai ajunge la situaţia constatată  în prezent, când , deşi soluţionat prin mediere conflictul ,  pentru a dobândi confirmare juridică oficială legală, părtile trebuie să compară totuşi in fata instanţelor de judecată , a organelor  penale sau la notarul public.

În acest fel medierea poate părea pentru pârti  o etapa intermediara suplimentara, costisitoare, de tergiversare si fara forţa juridica probanta, adică fara sa ofere ea însuşi, prin procedurile si actele proprii garanţii  legale pentru pĂrţi cu privire la respectarea soluţiei adoptată in faţa mediatorului.

Pentru adoptarea unei atitudini care să denote interes din partea justiţiabililor, este imperios necesar ca medierea sa fie parte componentă a efortului societăţii civile de armonizare şi eradicare a surselor de conflict, de atenuare a şocurilor generate de unele masuri legislative sau să se conştientizeze că societatea civilă este cea care deţine controlul unui instrument legal de restabilire a dialogului social.

Un răspuns pozitiv la cerinţele mediului de afaceri dar si la comanda socială izvorâtă direct din trebuinţele oamenilor îl reprezintă primele tendinţe de specializare a medierii.

Astfel în prezent a fost promovată la nivel legislativ medierea şcolară, reprezentând un instrument important si util menit sa restabilească si sa reconfigureze in cadrul instituţional şcolar ierarhia valorilor si respectul reciproc dintre interesul public si interesele individuale.

Chiar daca lipsa fondurilor a blocat până in prezent finanţarea mediatorului şcolar, faptul ca politicile de dezvoltare a structurii publice a sistemului de învăţământ includ si  mediatorul, reprezintă un succes real, o adevărată piatră de hotar în dezvoltarea durabilă viitoare a sistemului de învăţământ.

De altfel, esenţa medierii ca proces eminamente voluntar va face remarcabil spiritul civic, va stimula respectul faţă de sine şi mediul social si nu în ultimul rând va putea constitui un factor de echilibru între stat si cetăţeni având in vedere neutralitatea si imparţialitatea mediatorului atât fata de parţi si de conflict, dar şi faţă de stat si instituţiile acestuia.

Faptul ca părţile decid în mediere exact aşa cum doresc, absolut fidel gândirii si mentalităţii lor, constituie un avantaj neegalabil pe care medierea îl are in fata tuturor modalităţilor legale de stingere si soluţionare a conflictelor.

Adaptându-se  evoluţiei cadrului legislativ dar si efectelor pe care medierea le are asupra exercitării profesiei de avocat din perspectiva clientelei profesionale, legislaţia privind activitatea avocaţilor si exercitarea profesiei de avocat a cunoscut unele modificări, care, deşi nu sunt de substanţa , creează premisele si alternativa soluţionării unui conflict sau a unei dispute de către avocat în calitate de mediator.

Avocatul va putea media conflictul prevenind escaladarea acestuia si transformarea sa într-un proces, sau, în cazul unui proces va putea încheia  cu părtile un acord de mediere, care va stinge litigiul de pe rolul  instanţelor de judecată.

Atitudinea de mediator a avocatului ridică unele probleme de deontologie profesională, ceea ce creează dificultatea de abordare si poziţionare în raport cu părţile.

Conform legii nr. 192/2006, avocatul care a mediat un conflict nu poate reprezenta niciuna dintre părţi într-o fază conflictuală ulterioară, cu acelaşi obiect, in faţa organelor puterii publice,instanţe de judecată, parchet, politie, etc.

Puternic implicat în promovarea şi dezvoltarea medierii ,Ministerul de Justiţie din România a elaborat o strategie care este fundamentată pe următoarele principii de bază:

1. Consolidarea profesiei de mediator şi dezvoltarea relaţiei dintre procedura medierii în procedurile judiciare şi asigurării premiselor degrevării instanţelor de numeroase cauze;

2. Reevaluarea competenţelor organismului cu atribuţii în organizarea, funcţionarea şi aplicarea medierii, în vederea eficientizării acestuia;

3. Stabilirea posibilităţii introducerii unei şedinţe obligatorii de mediere în anumite categorii de cauze, după consultarea factorilor implicaţi şi interesaţi cu atribuţii în organizarea, funcţionarea şi aplicarea medierii;

4. Este necesară o atentă analiză prealabilă a tuturor aspectelor semnalate la nivel naţional şi, eventual, a primelor date statistice semnificative care să ateste modul de aplicare a medierii în perioada de debut a legii;

5. Promovarea medierii ca modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor, prin informarea populaţiei despre avantajele acestei soluţii.

Această strategie va genera modificările legislative necesare perfecţionării instituţiei medierii,astfel încât aceasta să devină regula în stingerea conflictelor,iar excepţia să fie acţiunile în instanţă.

În concluzie,în condiţiile cînd promovarea medierii va deveni un deziderat unanim acceptat şi promovat de structurile interdisciplinare implicate ale societăţii , atunci putem avea garanţia că justiţiabilii nu vor mai fi deloc reticenţi în a apela la mediere, cînd ei înşişi se află într-un diferend sau chiar să apeleze la această procedură pentru rezolvarea conflictelor pentru care au fost mandataţi de către alţi justiţiabili.

De asemenea, magistratul, când va considera utilă o astfel de procedură, va putea recomanda părţilor să apeleze la un mediator pentru rezolvarea unui anumit tip de conflict.

Avocatul, deasemenea, în funcţie de speţele ce-i sunt supuse spre rezolvare, fiind familiarizat cu medierea şi cunoscând avantajele alegerii acestei căi de soluţionare, va şti când este bine pentru clientul său să recurgă la procedura medierii.

Treptat,estimăm că se va ajunge la o practică generală, date fiind numeroasele avantaje pe care le poate aduce medierea pentru orice persoană care apelează la ea.

Totodată, nu putem neglija faptul că, pe parcursul studierii procedurii de mediere şi ulterior prin recurgerea la o astfel de procedură ca alternativă la justiţie, se vor crea anumite obişnuinţe, anumite deprinderi ce vor creşte calitatea serviciilor oferite clienţilor de către viitorii jurişti.

Mai mult decât atât, cu excepţia magistraţilor, oricare altă profesie juridică sau nejuridică ,este compatibilă cu cea de mediator, potrivit legii în vigoare (Legea 192/2006 privind medierea şi formarea profesiei de mediator).

În viitor, oricare dintre cei angrenaţi cel puţin odată, într-o astfel de procedură, având în vedere rata de succes şi beneficiile medierii, vor prefera dialogul, vor prefera comunicarea, şi negocierea, oricăror alte forme de rezolvarea diferendelor. Astfel se pot pune bazele pentru dezvoltarea unei societăţi ce va avea ca regulă de funcţionare şi de rezolvare a diferendelor – DIALOGUL.

O societate în care dialogul, comunicarea este o regulă de bază pentru membrii săi, pentru instituţiile sale, o astfel de societate se află pe scara cea mai de sus a dezvoltării sale.

Cu alte cuvinte, putem spune că medierea ne poate readuce în societate dialogul şi comunicarea, nu doar la nivel instituţional, ci şi la nivel interpersonal, reprezentînd calea spre evoluţie a unei persoane, a unei instituţii, a unei societăţi.

Mediator Petru Mustateanu – Bucuresti 2012

(Visited 44 times, 29 visits today)

Sigur va mai intereaza si :

  • Tarife divort prin acordul partilor prin mediereTarife divort prin acordul partilor prin mediere Tarife divort prin acordul partilor la mediator, tarife pentru divortul prin acordul partilor la mediator , mediator divort pret, CAT COSTA DIVORTUL PRIN MEDIERE sunt temele la care […]
  • Justiţie restaurativă /vs/ Justiţie retributivăJustiţie restaurativă /vs/ Justiţie retributivă Medierea este forma principală prin care se concretizează justiţia restaurativă, un nou curent în filozofia penală actuală, un concept mai larg care propune o schimbare de optică faţă de […]
  • Copiii cand parintii divorteazaCopiii cand parintii divorteaza 1. Eu si sotul meu nu ne mai iubim, dar avem copii. Trebuie sa stam impreuna doar pentru ca avem copii? -Studiile arata ca copiii care provin din familii cu ambii parinti prezenti au […]
  • Functionarii publici si consilierii juridici pot fi mediatoriFunctionarii publici si consilierii juridici pot fi mediatori Functionarii publici pot fi mediatori. Consilierii juridici pot fi mediatori. Sigur ca nimeni nu este mediator de drept, oricine doreste sa devina mediator , fie ca este functionar […]
  • Lumea mondena prefera medierea ?Lumea mondena prefera medierea ? Ca mediator in Bucuresti constat ca multe personalitati din lumea mondena prefera medierea ca modalitate de rezolvare a conflictelor indiferent de intensitatea acestora. Personal, am […]

Lasă un răspuns