Executarea în natură a obligaţiei de întreţinere

Intrarea în vigoare a noului Cod Civil[1] a adus o serie de elemente de noutate şi în privinţa a ceea ce în mod tradiţional este cunoscut sub sintagma de “Dreptul familiei”. Fără îndoială, cea mai mediatizată schimbare a fost cea din materia regimurilor matrimoniale: contractele “pre-nupţiale” pe care le vedeam în filme sau despre care auzeam sau citeam în mass-media, par să fi devenit şi o realitate românească (cel puţin normativă, la acest moment, întrucât din practică nu au transpărut informaţii despre încheierea unor asemenea contracte).

Mai puţin observate au trecut alte elemente de noutate în materia relaţiilor de familie, decurgând, poate într-o măsură mai mare, din aceeaşi premisă de la care pornesc şi contractele “pre-nupţiale”, şi anume deteriorarea relaţiilor dintre soţi, soldată cu divorţ (sau, mai larg, deteriorarea relaţiilor dintre părinţi, soldată cu despărţirea acestora). Este vorba de două aspecte, aflate în conexiune, şi anume exercitarea în comun a autorităţii părinteşti şi, respectiv, regula executării în natură a obligaţiei de întreţinere.

Exercitarea în comun a autorităţii părinteşti (sau, într-un limbaj mai puţin juridic, “custodia comună”) este, totuşi, o problemă care pare să nu ridice probleme deosebite în practica judiciară (instanţele însuşindu-şi regula stabilită de NCC şi acordând autoritatea părintească ambilor părinţi, în comun), eventualele probleme urmând a fi examinate după “rodajul” acestei instituţii, mai precis după aplicarea ei practică de către părinţi, pe parcursul mai multor ani. Este, de altfel, şi motivul pentru care, din punct de vedere juridic, instituţia respectivă nu necesită o explicare suplimentară, ceea ce este important aici fiind ca regula NCC să fie urmată în continuare, iar exercitarea practică a autorităţii părinteşti comune să se realizeze într-o manieră corespunzătoare intereselor copilului.

Regula executării în natură a obligaţiei de întreţinere este cea de-a doua noutate adusă de NCC în materia raporturilor dintre părinţi după despărţirea acestora. Aflată, dintr-o anumită perspectivă, în legătură cu reglementarea exercitării în comun a autorităţii părinteşti, această posibilitate, deşi reglementată la nivel de regulă, nu pare să-şi găsească acelaşi ecou, nici în privinţa instanţelor, nici în cea a părinţilor, preferinţa continuând să fie pentru executarea obligaţiei de întreţinere prin plata unei sume de bani (pensie de întreţinere).

În cele ce urmează, ne propunem să examinăm mai în detaliu problematica executării obligaţiei de întreţinere în natură, ca un prim pas spre o mai largă acceptare a acesteia în litigiile privind obligaţia de întreţinere.

2. Reglementare legală şi terminologie

Executarea în natură a obligaţiei de întreţinere este reglementată de art. 530 NCC, pe care considerăm util să-l prezentăm mai jos:

Art. 530. – (1) Obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională. 
(2) Dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani. 
(3) Pensia de întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreţinere. Dispoziţiile art. 529 alin. (2) şi (3) rămân aplicabile.

Două idei transpar din acest text de lege.

În primul rând, executarea în natură a obligaţiei de întreţinere reprezintă regula, şi nu excepţia[2]. Această concluzie este sprijinită de modul de redactare a art. 530 NCC, care, în primul alineat arată cum se execută obligaţia de întreţinere (în natură), iar, în alineatul al doilea, arată că numai dacă nu se realizează de bunăvoie executarea acestei obligaţii în natură, se va dispune executarea prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani. Prin urmare, stabilirea unei pensii de întreţinere în bani reprezintă o situaţie de excepţie, care intervine numai atunci când nu se execută în natură, de bunăvoie, obligaţia de întreţinere.

Această situaţie este fundamental diferită faţă de cea existentă sub imperiul fostului Cod al familiei, unde executarea în natură se situa pe aceeaşi treaptă cu plata unei pensii în bani, dând posibilitatea instanţei să aleagă oricare dintre aceste variante[3].

În al doilea rând, se impune şi o precizare de ordin terminologic. Astfel, anterior NCC, terminologia folosită s-a subsumat exclusiv noţiunii de “pensie de întreţinere”, dat fiind faptul că regula stabilită în mod practic de către instanţe a fost executarea obligaţiei de întreţinere prin plata unei pensii în bani. Sub imperiul NCC, o asemenea terminologie nu mai poate fi folosită exclusiv, impunându-se o anumită distincţie, pornind de la modalităţile de executare a obligaţie de întreţinere. Astfel, pe de o parte, noţiunea de “pensie de întreţinere” va trebui folosită numai atunci când obligaţia de întreţinere se execută prin plata unei pensii stabilite în bani, aşa cum, de altfel, este preconizat şi de alineatul 2 al articolului 530 NCC. Pe de altă parte, atunci când obligaţia de întreţinere se execută în natură, terminologia folosită va trebui să exprime exact această idee, chiar dacă sintagma ce ar rezulta astfel (“executarea în natură a obligaţiei de întreţinere”) nu ar fi cea mai scurtă. Din această perspectivă, ar fi greşit, credem noi, din punct de vedere terminologic, să se folosească noţiuni de genul “pensie (de întreţinere) în natură”, întrucât executarea în natură nu presupune plata unei pensii în bani periodice ci, dimpotrivă, asigurarea efectivă a celor necesare traiului şi suportarea cheltuielilor de şcolarizare. Nu excludem însă ca, în practică, să îşi găsească în continuare întrebuinţare noţiunea de “pensie (de întreţinere) în natură”, datorită facilităţii exprimării.

3. Aplicare practică

Executarea în natură a obligaţiei de întreţinere ar trebui să fie relativ simplă, în sensul că părinţii obligaţi la întreţinere ar trebui (i) să pună la dispoziţia copilului minor cele necesare traiului şi (ii) să suporte cheltuielile de educaţie, învăţătură şi pregătire profesională. Câteva probleme se ridică totuşi. Să le examinăm pe rând.

3.1. Cine poate executa obligaţia de întreţinere în natură

Pentru a răspunde la această întrebare, alături de art. 530 NCC (deja citat) este relevant şi art. 499 alin. (1) NCC, potrivit căruia atât tatăl cât şi mama sunt obligaţi, solidar, să dea întreţinere copilului lor. Prin urmare, ambii părinţi vor trebui să-şi execute obligaţia de întreţinere faţă de copilul lor[4].

3.1.1. Părintele “rezident”

În cazul părintelui “rezident” (părintele la care copilul va avea locuinţa, conform art. 496 NCC), este dincolo de orice dubiu că executarea obligaţiei de întreţinere se va realiza numai în natură. Concluzia decurge nu atât din faptul că executarea în natură este regula, cât dintr-o situaţie logică, ce exclude plata unei pensii de întreţinere de către părintele “rezident”: cui ar trebui să plătească părintele “rezident” o pensie de întreţinere, în bani? Celuilalt părinte? Copilului? Este clar că o executare a obligaţie de întreţinere prin plata unei pensii în bani, este incompatibilă cu situaţia părintelui “rezident”, acesta neavând cui plăti pensia de întreţinere. Prin urmare, singura soluţie care se impune este cea că părintele “rezident” îşi va executa obligaţia de întreţinere doar în natură[5].

Deşi normală şi logică, o asemenea situaţie nu este lipsită de neajunsuri. Neajunsul principal decurge din lipsa unor modalităţi legislative şi practice de control al modului în care părintele “rezident” îşi îndeplineşte această obligaţie. Astfel, legea nu conferă părintelui “nerezident” (părintele la care copilul nu îşi are stabilită locuinţa) un drept de control sau alte mijloace corespunzătoare pentru a putea verifica măsura în care părintele “rezident” îşi execută obligaţia de întreţinere. Această afirmaţie este valabilă şi în general (cu privire la posibilitatea părintelui “nerezident” de a efectua asemenea verificări), cât şi în special (respectiv cu privire la posibilitatea de a verifica dacă obligaţia este executată în eventualul cuantum stabilit de instanţa de tutelă).

Lipsa unor modalităţi eficiente de cuantificare şi control a modului în care părintele “rezident” îşi execută în natură obligaţia de întreţinere conduce, în mod logic, şi la lipsa unei sancţiuni pentru acest părinte, în măsura în care nu-şi execută corespunzător această obligaţie. Bineînţeles, o neexecutare totală a acestei obligaţii deschide calea către decăderea din drepturile părinteşti, ceea ce, deşi într-o manieră drastică şi neplăcută, ar rezolva totuşi problema sancţionării părintelui “rezident”. Situaţia nu este însă aceeaşi atunci când părintele “rezident” îşi execută deficitar obligaţia de întreţinere în natură, fără însă ca un asemenea caracter deficitar să fie atât de semnificativ încât să poată determina o decădere din drepturile părinteşti. Un asemenea caracter deficitar nu va putea fi nici constatat nici evaluat de către părintele “nerezident”, datorită lipsei mijloacelor legale care să-i permită o asemenea conduită, ceea ce, în cele din urmă, înseamnă că părintele “rezident” va rămâne nesancţionat. Remarcăm aici că, în situaţia imaginară în care totuşi s-ar putea demonstra că părintele “rezident” îşi execută în mod deficitar obligaţia de întreţinere în natură, sancţiunea nu ar putea fi decât obligarea lui la plata unei pensii de întreţinere (asemănător părintelui “nerezident”), ceea ce, aşa cum am văzut mai sus, este imposibil[6].

3.1.2. Părintele “nerezident”

În cazul părintelui “nerezident”, este deschisă, fără îndoială, posibilitatea ca acesta să-şi execute obligaţia de întreţinere în natură. Mai mult, având în vedere că aceasta este regula (aşa cum am arătat la punctul 2 de mai sus), posibilitatea executării în natură va fi prima care va trebui luată în considerare în cazul unui eventual litigiu[7].

Spre deosebire de situaţia părintelui “rezident”, în cazul părintelui “nerezident” sunt prezente atât posibilitatea de a evalua modul în care acesta îşi îndeplineşte obligaţia de întreţinere, cât şi posibilitatea de sancţionare în cazul neîndeplinirii corespunzătoare. Este concluzia care se desprinde din alineatul 2 al art. 530 NCC: dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani.

Astfel, fiind în discuţie ideea de neexecutare a obligaţiei de întreţinere în natură, este clar că va avea loc o evaluare a modului în care aceasta este executată. Observăm însă că textul mai sus citat nu face distincţii după cum neexecutarea este totală sau parţială, astfel încât şi o neexecutare parţială, în măsura în care instanţa de tutelă o consideră suficient de importantă, poate conduce la sancţionarea cu plata unei pensii de întreţinere stabilită în bani.

Din această perspectivă, se cuvine să observăm un oarecare dezechilibru între poziţia părintelui “nerezident” şi cea a părintelui “rezident”, în sensul că părintele “nerezident” este supus unei sancţiuni (plata unei pensii în bani), în măsura în care nu îşi execută, chiar şi numai parţial, obligaţia de întreţinere în natură.

3.2. Aspecte procedurale

Din perspectiva aspectelor procedurale, trebuie abordate două probleme, respectiv modalitatea de a face aplicabilă obligarea la executare în natură şi obligarea ambilor părinţi la executarea obligaţiei. Nu în cele din urmă, se ridică şi întrebarea dacă se pot schimba modalităţile de executare a obligaţiei în natură.

3.2.1. Obţinerea de către părintele “nerezident” a dreptului de a-şi executa obligaţia de întreţinere în natură

Sub imperiul interesului, părinţii ce se doresc “rezidenţi” formulează cereri de obligare a părintelui “nerezident” la plata unei pensii de întreţinere în bani, neluând în seamă posibilitatea executării obligaţiei de întreţinere în natură. Din diverse motive, după cunoştinţa noastră, părinţii “nerezidenţi” nu reacţionează la o asemenea cerere prin încercarea de a o paraliza, invocând regula executării în natură, ci îşi concentrează eforturile pe a diminua cuantumul pensiei de întreţinere în bani.

Trebuie arătat că, atâta timp cât părintele “nerezident” nu va invoca regula executării în natură, instanţa nu va putea să o invoce din oficiu. Instanţa este sesizată numai cu o cerere de stabilire a pensiei de întreţinere în bani (din partea părintelui “rezident”) şi numai pe aceasta o va soluţiona, ca un reflex normal bazat pe principiul disponibilităţii, în baza căruia instanţa se poate pronunţa doar asupra aspectelor ridicate în atenţia sa de către părţi.

Prin urmare, dacă părintele “nerezident” nu solicită instanţei să respingă cererea de stabilire a unei pensii de întreţinere în bani (datorită existenţei regulii executării în natură) şi nu solicită, în acelaşi timp, ca instanţa să dispună obligarea la executarea în natură, instanţa nu va putea proceda din proprie iniţiativă în acest sens. Rezultatul va fi că instanţa va stabili o pensie de întreţinere în bani (aşa cum i-a fost solicitat de părintele “rezident”), eventual într-un cuantum mai mic decât cel solicitat de părintele “rezident”, în măsura în care părintele “nerezident” a putut oferi argumente pentru reducerea acestui cuantum.

De aceea, ideea care trebuie reţinută de părinţii “nerezidenţi” este ca, în măsura în care doresc să “paralizeze” obligarea lor la plata unei pensii de întreţinere în bani, să solicite instanţei, în primul rând, prin întâmpinare, respingerea cererii părintelui “rezident” în acest sens (pe motivul că regula o reprezintă executarea obligaţiei de întreţinere în natură). Dincolo de această apărare, părintele “nerezident” trebuie, în acelaşi timp, să solicite, prin cerere reconvenţională, obligarea ambilor părinţi la executarea obligaţiei de întreţinere în natură (aspect pe care îl vom aborda pe larg mai jos).

3.2.2. Obligarea ambilor părinţi la executarea obligaţiei de întreţinere

Date fiind dispoziţiile art. 499 alin. (1) NCC, potrivit căruia atât tatăl cât şi mama sunt obligaţi, solidar, să dea întreţinere copilului lor, în mod normal, în cadrul unui proces privind obligaţia de întreţinere, instanţa ar trebui să stabilească, pentru fiecare dintre părinţi şi nu numai pentru părintele “nerezident”, modul de executare a obligaţiei de întreţinere[8]. Practic însă, pentru a se realiza acest deziderat, trebuie observate două probleme.

În primul rând, din punct de vedere procedural, pentru a se ajunge la o asemenea decizie, trebuie, aşa cum arătam şi mai sus, ca părintele “nerezident” să solicite acest lucru instanţei de judecată, pe calea unei cereri reconvenţionale. În lipsa unei asemenea cereri, instanţa va rămâne în continuare sesizată numai cu privire la cererea iniţială a părintelui “rezident”, de stabilire a unei pensii de întreţinere în bani pe care, după caz, o va putea respinge (în măsura în care părintele “nerezident” a invocat regula executării în natură) sau o va putea admite (în măsura în care părintele “nerezident” a contestat doar cuantumul pensiei de întreţinere în bani).

În al doilea rând, aşa cum am arătat, părintele “rezident” poate fi obligat doar la executarea obligaţiei de întreţinere în natură. Însă, oricum, obligaţia de întreţinere rezultă oricum din lege şi, teoretic, executarea în natură este regula. Din această perspectivă, nu ar fi exclus ca instanţele să nu mai considere necesar să oblige în mod expres, prin hotărârea pronunţată, părintele “rezident” la executarea în natură a obligaţiei, chiar dacă o asemenea abordare nu s-ar justifica şi nu ar avea nici un temei legal[9].

În măsura în care părintele “nerezident” solicită aplicarea regulii executării în natură, instanţa trebuie să dea preferinţă acestei modalităţi de executare, fiind eronată respingerea solicitării părintelui respectiv pe motive ce ţin, spre exemplu, de neînţelegeri între părinţi. Nu trebuie uitat că părinţii sunt “legaţi” de autoritatea părintească în comun şi, prin urmare, sunt oricum forţaţi (folosind un termen la modă) “să coabiteze” din perspectiva exercitării acestei autorităţi. Din această perspectivă, soluţia naturală este că şi în materia executării obligaţiei în natură trebuie să se manifeste aceeaşi “coabitare”, nefiind admisibile soluţii diferite pe acelaşi considerente[10].

3.2.3. Schimbarea modalităţii de executare a obligaţiei de întreţinere

Este posibil ca, pe parcursul prestării întreţinerii, unul dintre părinţi să ajungă la concluzia că i-ar fi mai convenabilă o altă modalitate de executare a obligaţiei decât cea stabilită iniţial. Spre exemplu, un părinte “nerezident” care îşi execută obligaţia în natură va putea să considere că este mai bine atât pentru el cât şi pentru copil să îşi execute obligaţia prin plata unei pensii de întreţinere în bani. La fel, un părinte “nerezident”, care iniţial a convenit să plătească o pensie de întreţinere în bani, poate ajunge la concluzia că este mai bine atât pentru el cât şi pentru copil să îşi execute obligaţia de întreţinere în natură.

Este posibilă legal o asemenea schimbare? În ce ne priveşte, credem că da: atâta timp cât un părinte şi-a executat obligaţia de întreţinere cu bună-credinţă, el ar trebui să fie îndreptăţit să obţină schimbarea modalităţii de exercitare a acesteia, dacă prin aceasta nu se afectează sub nicio formă interesul copilului. Prin urmare, inclusiv un părinte care a fost iniţial obligat la plata unei pensii de întreţinere în bani ar trebui să poată obţine schimbarea modalităţii de executare, prin executarea în natură a obligaţiei de întreţinere[11]. O asemenea soluţie este valabilă, credem noi, atât atunci când obligarea la plata unei pensii de întreţinere în bani a fost pronunţată în temeiul art. 93 din fostul Cod al familiei (art. 403 NCC permiţând, în opinia noastră, un asemenea demers, pe motivul că intrarea în vigoare a NCC, care prevede regula executării în natură, reprezintă o schimbare a împrejurărilor avută în vedere de art. 403 NCC[12]), cât şi atunci când, după apariţia NCC, instanţele au obligat părintele “nerezident” la plata unei pensii de întreţinere în bani fără a fi luată în discuţie regula executării obligaţiei de întreţinere în natură.

Probabil, singura situaţie în care s-ar putea refuza o asemenea schimbare a modalităţii de executare ar interveni atunci când pensia de întreţinere plătibilă în bani a fost stabilită ca sancţiune pentru neexecutarea obligaţiei în natură. Într-o asemenea situaţie, părintele în cauză este afectat de o prezumţie că nu îşi execută obligaţia în natură şi, de aceea, este în interesul copilului să se menţină plata pensiei de întreţinere. Probabil, însă, de la caz la caz, chiar şi în asemenea situaţii s-ar putea schimba modalitatea de executare, în măsura în care părintele în cauză oferă suficiente motive pentru a convinge că îşi va executa obligaţia în natură.

3.3. Cum se execută obligaţia de întreţinere în natură?

3.3.1. Cuantum

Probabil, problema cea mai spinoasă în cadrul executării în natură a obligaţiei de întreţinere ar fi valoarea cantitativă (cuantumul) acesteia. Dacă în cazul pensiei de întreţinere este dincolo de orice dubiu că instanţa va trebui să stabilească un cuantum fie fix (o sumă de bani determinată), fie variabil (un procent din venitul net al părintelui “nerezident”), în cazul executării în natură a obligaţiei de întreţinere problematica stabilirii unui cuantum al acesteia este mai dificil de rezolvat.

La prima vedere, stabilirea unui cuantum cu privire la executarea obligaţiei în natură pare a nu fi compatibilă cu ideea de executare în natură a obligaţiei de întreţinere. Astfel, reglementarea prin NCC a executării obligaţiei de întreţinere în natură este menită să asigure un grad ridicat de implicare a fiecărui părinte în viaţa copilului său, prin cunoaşterea şi aprecierea nevoilor acestuia şi prin contribuţia corespunzătoare la acoperirea acestor nevoi. Din această perspectivă, s-ar putea afirma că stabilirea unui cuantum ar fi de natură să inducă un anumit “automatism” în privinţa comportamentului părinţilor, în sensul că aceştia vor asigura cele necesare traiului în cuantumul respectiv, fără a mai avea într-adevăr stimulentul pentru a se implica mai adânc în viaţa copilului.

Totuşi, stabilirea unui cuantum pentru executarea în natură a obligaţiei de întreţinere ar fi de un real folos practic, pentru a evita viziunile diferite ale părinţilor cu privire la nevoile efective ale copilului şi neînţelegerile ce ar putea decurge din asemenea diferenţe de opinii.

Cum s-ar putea stabili un asemenea cuantum? Cu siguranţă, primul pas ar trebui să îl reprezinte o evaluare de către instanţă a nevoilor efective ale copilului, pe baza unei anchete sociale corespunzătoare (nu aşa cum se întâmplă în prezent, când ancheta socială nu are în vedere acest obiectiv)[13], aşa cum, de altfel, impune şi art. 529 alin. (1) NCC atunci când se referă la “nevoia celui care o cere”. Apoi, (i) în baza principiului proporţionalităţii avut în vedere de art. 521 NCC, (ii) în funcţie de posibilităţile efective ale debitorului întreţinerii[14] (conformart. 527 NCC coroborat cu art. 529 alin.  (1) NCC) şi (iii) cu luarea în considerare – în sensul nedepăşirii – a limitelor din art. 529 alin.  (2)-(3) NCC, instanţa ar trebui să stabilească cuantumul în care fiecare dintre părinţi trebuie să acopere nevoile copilului, prin executarea obligaţiei de întreţinere în natură[15].

Cu siguranţă, această soluţie implică mai mult efort din partea instanţelor, în primul rând atunci când se stabileşte cuantumul iniţial. Efortul poate apărea şi ulterior, în măsura în care cuantumul iniţial nu se mai dovedeşte corespunzător. Totuşi, asemenea impedimente nu trebuie să schimbe optica asupra executării în natură a obligaţiei de întreţinere.

Din această perspectivă, merită lăudat curajul instanţei de fond care (după cunoştinţa noastră, pentru prima dată în jurisprudenţa de după apariţia NCC) a stabilit atât executarea în natură a obligaţiei de întreţinere din partea fiecărui părinte cât şi un cuantum pentru această obligaţie cu privire la fiecare părinte, la fel cum merită lăudată şi deschiderea instanţelor de apel şi recurs care nu au modificat sentinţa iniţială din această perspectivă[16]. Chiar dacă instanţele implicate în speţa respectivă par a fi rămas, dintr-o anumită perspectivă, tributare vechii practici, în sensul de a stabili cuantumul obligaţiei în mod direct ca fiind procentul de 25% din veniturile părintelui, fără a se apleca asupra nevoilor exacte ale copilului[17], meritul în obligarea la executarea în natură şi în stabilirea unui cuantum este semnificativ şi, sperăm noi, se poate constitui într-un îndemn pentru alte instanţe de a proceda în aceeaşi manieră.

3.3.2. Executare practică

Obligarea părinţilor de către instanţă să îşi execute obligaţia de întreţinere în natură rezolvă doar aspectul formal al problemei. Ce se întâmplă însă după ce instanţa impune o asemenea obligaţie? Practic, problema trebuie privită din două perspective.

Pe de o parte, va fi aspectul asigurării celor necesare traiului. Din această perspectivă, fiecare dintre cei doi părinţi va trebui să pună la dispoziţia copilului alimente şi îmbrăcăminte, conform nevoilor rezonabile ale copilului şi, eventual, în cuantumul impus de instanţă. Cu siguranţă, acest aspect va necesita o bună cooperare între părinţi, în sensul de a conveni asupra celor necesare şi a modului în care fiecare dintre ei urmează să le furnizeze. Din această perspectivă, se poate afirma că această modalitate de executare a obligaţiei de întreţinere “forţează” părinţii să devină rezonabili şi să coopereze. Astfel, manifestări extreme din partea unuia dintre părinţi, precum solicitarea unor produse alimentare “exotice” sau a unor produse de îmbrăcăminte “scumpe” vor putea fi blocate de opoziţia celuilalt părinte, însoţită de oferirea de către acesta a unor produse normale, fără ca prin acest mod de a proceda acest din urmă părinte să fie considerat a nu-şi îndeplini, cu rea-credinţă, obligaţia de întreţinere.

Pe de altă parte, va fi aspectul cheltuielilor de educare, învăţătură şi pregătire profesională (să le numim “de şcolarizare”). Aici executarea în natură pare a implica un element bănesc. Astfel, formularea legală este “asigurarea…cheltuielilor”, ceea ce conduce mai degrabă spre acoperirea cheltuielilor de şcolarizare. Problema devine importantă, credem noi, atunci când pentru şcolarizare este necesară plata unor taxe sau contribuţii sau este necesară achiziţionarea unor obiecte cu un preţ ridicat. În rest, micile produse necesare în cadrul procesului de şcolarizare (rechizite, uniformă) pot, la fel de bine, să se încadreze în sintagma de “asigurare a celor necesare traiului”.

Atunci însă când pentru şcolarizare este necesară plata unor taxe sau contribuţii sau este necesară achiziţionarea unor obiecte cu un preţ ridicat (de exemplu, un pian), se pune, credem noi, problema plăţii unor sume de bani, de către fiecare dintre părinţii respectivi, fără ca prin aceasta să ne aflăm în prezenţa unei situaţii incompatibile cu executarea în natură sau de transformare implicită a executării în natură în pensie de întreţinere în bani. Dimpotrivă, dincolo de acoperirea acestor cheltuieli, fiecare dintre părinţi va continua să asigure cele necesare traiului în mod normal, în natură, ca şi anterior respectivelor cheltuieli. Credem că, de principiu şi în măsura în care părinţii nu decid altfel, cheltuielile respective trebuie acoperite cu luarea în considerare în continuare a (i) principiului proporţionalităţii avut în vedere de art. 521 NCC, (ii) posibilităţilor efective ale debitorului întreţinerii (conform art. 527 NCC coroborat cuart. 529 alin. (1) NCC).

Bineînţeles, atât asigurarea celor necesare traiului cât şi acoperirea cheltuielilor de şcolarizare vor fi de natură să nască şi neînţelegeri între părinţi. Probabil, unele dintre ele vor putea fi considerate ca fiind rezolvabile în cadrul mecanismului mai larg al autorităţii părinteşti: spre exemplu, atunci când părinţii decid de comun acord ca fiul/fiica să urmeze o anumită instituţie de învăţământ, care prevede plata unei taxe, atunci ar trebui considerat că, în mod implicit, şi-au asumat şi plata respectivei taxe[18]. Altele vor implica neconcordanţe de opinii în privinţa celor necesare traiului: spre exemplu, un părinte ar putea avea o preferinţă pentru anumite alimente şi haine, iar celălalt părinte fie nu va fi de acord, fie nu îşi va putea permite să le furnizeze. În asemenea situaţii, credem că buna credinţă din partea celuilalt părinte în executarea obligaţiei se va menţine, în măsura în care poate demonstra că a pus la dispoziţia copilului alimente şi îmbrăcăminte în măsura posibilităţilor sale sau, după caz, de o valoare şi calitate rezonabile[19]. Totuşi, în situaţia unor asemenea divergenţe de opinii, este recomandabil ca fiecare părinte să-şi asigure suficiente mijloace de probă, pentru a îşi demonstra buna-credinţă, chiar dacă asemenea mijloace de probă ar friza uneori ridicolul şi nu ar fi compatibile cu o bună cooperare între părinţi[20].

4. Argumente pro şi contra executării în natură a obligaţiei de întreţinere

Cu siguranţă, executarea în natură a obligaţie de întreţinere este de natură, la prima vedere, a speria părinţii: certitudinea primirii de către părintele “rezident” a unei sume lunare de bani este înlocuită cu aparenta incertitudine a primirii celor necesare traiului. Problema este, credem noi, una falsă. Dimpotrivă, executarea în natură a obligaţiei de întreţinere pare a conferi o serie de avantaje.

În primul rând, această modalitate de executare este în directă legătură cu autoritatea părintească în comun. Această nouă instituţie, benefică fără îndoială copilului, presupune o mai strânsă cooperare între părinţi, o echilibrare a rolului acestora în viaţa, creşterea şi educarea copilului. Din această perspectivă, executarea în natură a obligaţiei de întreţinere nu face altceva decât să completeze în mod fericit această cooperare dintre părinţi, determinând conştientizarea de către fiecare dintre ei a nevoilor reale ale copilului, cu efecte benefice asupra implicării şi prezenţei efective a părintelui în viaţa copilului.

În al doilea rând, executarea în natură a obligaţiei de întreţinere rezolvă şi o serie de probleme practice ce apar atunci când se stabileşte o pensie de întreţinere în bani. Cel mai vizibil exemplu este cel al vacanţei copilului sau al perioadelor în care copilul locuieşte cu părintele “nerezident”: executarea în natură a obligaţiei de întreţinere nu va determina schimbarea comportamentului celor doi părinţi, aceştia continuând ca şi înainte să ofere copilului cele necesare traiului. Singura diferenţă, minoră, va fi o inversare a transportului, părintele “rezident” trebuind să aducă părintelui “nerezident” eventualele alimente şi haine. Prin comparaţie, în cazul unei pensii de întreţinere stabilită în bani, va exista întotdeauna o întrebare dacă părintele “nerezident” mai datorează pensia de întreţinere pe perioada cât copilul locuieşte cu el (mai ales dacă această perioadă este una mai lungă) sau dacă nu cumva părintele “rezident” ar trebui să plătească pensie părintelui “nerezident” în respectiva perioadă.

Un alt exemplu al beneficiilor este o echilibrare a poziţiei părinţilor şi o eliminare a diverselor frustrări: este îndeobşte cunoscut că, deşi legea foloseşte sintagma “până la 25%/o treime/o jumătate din venitul net”, permiţând şi coborârea sub aceste limite, instanţele stabilesc întotdeauna pensia de întreţinere în bani la maximul prevăzut de lege. În multe cazuri, acest maxim este extrem de generos, astfel încât pensia de întreţinere nu este atât în beneficiul copilului, cât al părintelui “rezident”[21]. Adăugând la aceasta imposibilitatea părintelui plătitor al pensiei de a controla dacă suma pe care o plăteşte beneficiază exclusiv copilului, ne vom afla în prezenţa unei frustrări a părintelui plătitor, marcată uneori de dorinţa de a nu plăti o asemenea pensie. Din această perspectivă, executarea obligaţiei de întreţinere în natură ar elimina aceste dezechilibre iar, în acelaşi timp, prin sancţiunea pensiei în bani în caz de neexecutare, se va bucura şi de o constrângere suficientă pentru părintele în cauză.

Prin urmare, executarea în natură a obligaţiei de întreţinere, dincolo de aparentele dezavantaje, este, în realitate, mult mai benefică atât în ce priveşte implicarea efectivă a fiecărui părinte în viaţa copilului, cât şi din perspectiva relaţiilor de cooperare dintre părinţi, inclusiv în cadrul mai larg al autorităţi părinteşti în comun.


[1] Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011 (denumită în continuare “NCC“), modificat prin Legea nr. 60/2012 (publicată în Monitorul Oficial nr. 255 din 17 aprilie 2012).
[2] În acelaşi sens a se vedea şi Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2012, p. 573.
[3] A se vedea art. 93 din fostul Cod al familiei, conform căruia “(1) Obligaţia de întreţinere se execută în natură sau prin plata unei pensii în bani. (2) Instanţa judecătorească va stabili felul şi modalităţile executării, ţinând seama de împrejurări.”
[4] A se vedea şi F. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 545.
[5] A se vedea, în acelaşi sens, ibidem, p. 440.
[6] Aceleaşi dezavantaje se manifestă şi atunci când instanţa stabileşte ca obligaţia de întreţinere să fie executată în bani, nu în natură. Nici în asemenea cazuri părintele “nerezident” nu poate controla dacă părintele “rezident” alocă întreţinerii copilului suma de bani care a fost (sau ar fi trebui să fie) stabilită de către instanţă.
[7] A se vedea şi F. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 573.
[8] În cazul în care procesul privind obligaţia de întreţinere se suprapune unui proces de divorţ, devin aplicabile dispoziţiile art. 402 NCC, conform cărora “instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
[9] A se vedea, pentru o opinie care susţine aceeaşi concluzie (că instanţa trebuie să stabilească numai obligaţia părintelui “nerezident” de a contribui la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională, deoarece părintele “rezident” îşi va exercita o asemenea obligaţie în natură), F. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., pag. 440. Din considerentele expuse mai sus şi faţă de conţinutul clar atât al art. 499 alin. (1) NCC cât şi al art. 402 NCC, considerăm că această opinie nu poate fi susţinută, iar instanţa trebuie să oblige fiecare părinte la executarea obligaţie de întreţinere. De altfel, aşa cum vom arăta mai jos, anumite instanţe au procedat (în mod corect, credem noi) la stabilirea obligaţiei de întreţinere în sarcina fiecărui părinte.
[10] Astfel, practica relevă suficiente hotărâri când instanţele acceptă soluţia autorităţii părinteşti în comun, chiar dacă între părinţi există neînţelegeri. Prin urmare, dacă se admite această soluţie, trebuie admisă şi cea a executării în natură a obligaţiei în natură, fiind greu de conceput că neînţelegerile între părinţi nu ar afecta exercitarea în comun a autorităţii părinteşti dar ar afecta executarea obligaţiei de întreţinere.
[11] De altfel, o asemenea schimbare nu ar afecta cu nimic interesul copilului, în caz de neîndeplinire a acestei obligaţii putându-se reveni, conform art. 530 (2) NCC, la plata unei pensii de întreţinere în bani.
[12] În acest sens este, de altfel, şi art. 46 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011), potrivit căruia “dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale [sb. ns. – CO] dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit dispoziţiilor art. 403 din Codul civil”.
[13] De altfel, un asemenea pas ar fi de dorit şi în cazul în care se stabileşte pensia de întreţinere în bani, pentru a evita situaţia din prezent, în care instanţele, în mod automat, stabilesc această pensie la 25%/33%/50% din venitul net, fără a lua în calcul nevoile efective ale copilului şi posibilitatea ca această sumă să depăşească cu mult aceste nevoi.
[14] A se vedea şi F. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., pp. 546, 565 şi 569.
[15] Sau, cu alte cuvinte, fiecare părinte va trebui să ofere copilului bunuri, îmbrăcăminte, rechizite, etc. în valoare egală cu cuantumul stabilit de instanţă.
[16] Avem în vedere soluţia pronunţată de instanţa de fond în dosarul nr. 17743/303/2011 (nepublicată, dar disponibilă pe web site-ul Asociaţiei Române pentru Custodia Comună la adresa http://blog.arpcc.ro/2013/04/prima-sentinta-cunoscuta-din-romania.html), rămasă irevocabilă după epuizarea căilor de atac.
[17] Trebuie însă să fim corecţi până la capăt: cuantumul fixat de instanţă în acest caz, pentru fiecare dintre părinţi, este oricum foarte mic (219 lei), fiind dificil de precizat dacă el este oricum suficient pentru toate cheltuielile copilului. Prin urmare, în acest caz instanţa nu a mai avut nevoie să analizeze nevoile copilului, întrucât, cel mai probabil, acestea ar fi depăşit oricum posibilităţile legale de stabilire a obligaţiei de întreţinere aflate la dispoziţia instanţei.
[18] Bineînţeles, în măsura în care părinţii nu se înţeleg asupra instituţiei de învăţământ, decizia unui părinte de a înscrie totuşi copilul la respectiva instituţiei de învăţământ (în măsura în care poate fi implementată fără acordul celuilalt părinte) nu va obliga celălalt părinte la suportarea eventualelor taxe de şcolarizare.
[19] Asemenea situaţii ar putea fi eliminate sau restrânse prin stabilirea unui cuantum cu privire la executarea în natură a obligaţie de întreţinere.
[20] Să ne imaginăm astfel că unul dintre părinţi oferă copilului, în mod curent, produsul alimentar “X”, cu o valoare de achiziţionare semnificativă, fiind însă vizibil că acest aliment nu este neapărat în beneficiul alimentar al copilului, ci mai degrabă corespunde anumitor tendinţe sociale. Într-o asemenea situaţie, va fi normal ca alimentele oferite de celălalt părinte să fie respinse de primul părinte ca “necorespunzătoare”, chiar dacă, din punct de vedere nutriţional, conferă aceleaşi beneficii. Se va ajunge astfel la necesitatea ca cel de-al doilea părinte să documenteze faptul că a oferit produsele în cadrul obligaţiei de întreţinere (şi, eventual, să forţeze şi obţinerea unui refuz expres de la primul părinte), pentru a nu fi ulterior acuzat că nu şi-a executat obligaţia de întreţinere. Acelaşi exemplu poate fi tradus şi cu privire la îmbrăcăminte.
[21] Cu siguranţă, este cunoscut cazul unui celebru antrenor de fotbal local, care a fost obligat recent la plata unei pensii de întreţinere de aproximativ 9.000 Euro lunar, pentru fiul său din afara căsătoriei, în vârstă de 3-4 ani. Se ridică întrebarea legitimă dacă o asemenea sumă nu depăşeşte nevoile copilului respectiv.


Drd. Cătălin Oroviceanu
Avocat, Baroul Bucureşti
Asociaţia Română pentru Custodia Comună

(Visited 8 times, 8 visits today)

Sigur va mai intereaza si :

Lasă un răspuns

Translate this site:
ADRESA:

BUCURESTI, STR IENACHITA VACARESCU NR 17 A SECTOR 4 BUCURESTI REPER HOTEL HOROSCOP - STATIA METROU UNIRII IESIREA BD DIMITRIE CANTEMIR - Pentru programare la o sedinta de mediere nu ezitati sa ne contactati la:
-Tel:0768.511.900

e-mail:

mediatormustateanu@gmail.com

Mediator Bucuresti

Birou de Mediator Petru Mustateanu a fost infiintat si isi desfasoara activitatea in baza prevederilor Legii 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator cu modificarile si completarile ulterioare, a Regulamentului de organizare si functionare a Consiliului de Mediere precum si a Hotararilor Consiliului de Mediere. Titularul biroului a fost autorizat ca mediator de catre Consiliul de Mediere prin Hotararea nr. 1923. DIN 15.04.2000. Birou de Mediator este prezent in Tabloul Mediatorilor emis de Consiliul de Mediere si publicat in Monitorul Oficial a Romaniei.

decembrie, 2016
L Ma Mi J V S D
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  
Intrebarea mediatorului:

* Daca ati avea o problema ati prefera :

View Results

Loading ... Loading ...

PROGRAM MEDIERE BUCURESTI

MEDIATOR